Acum, de câte ori îmi amintesc de asta, îmi cer în gând iertare. Ce durere poate fi în sufletul unei mame când își vede copilul suferind și dorindu-și să plece!

 Tot în perioada mea de chimio fiul meu se pregătea pentru evaluarea națională. În general, după 4-5 zile de la o ședință de chimioterapie începeam să mă simt mai bine, iar în răgazul de două săptămâni până la următoarea ședință recuperam tot ceea ce era legat de munca mea și mă ocupam de școala băiatului. Îmi amintesc de ochii lui mari, albaștri și mirați atunci când rezolvam împreună probleme de geometrie în spațiu în patul meu din dormitor. "Cum ai făcut să ții minte tot ce ai învățat în clasa a opta, mami?!" Cu toate problemele, cu toată suferința din casa noastră (a lui, a mea și a mamei mele), fiul meu a intrat la liceul la care își dorise. Am fost foarte mândră de fiecare dintre noi, pentru că fiecare ne-am dus bătăliile la capăt, cu succes.

Fericirea a durat puțin timp pentru că în anul următor, la un control de rutină, mi-a fost descoperit un al doilea cancer, care nu a avut nici o legătură cu primul. În prima fază m-am blocat pur și simplu într-un punct negru în care plângeam încontinuu. Părea că nimeni nu va reuși să mă scoată de acolo. Am discutat destul de mult cu medicul meu despre felul în care ar trebui abordată noua situație și am reușit să mă mobilizez. Am fost mai conștientă și mai lucidă decât la primul diagnostic. Mă purtam de parcă aveam de demonstrat ceva cuiva, de parcă voiam să arăt că pot. Partea bună (dacă poate fi o parte bună în boala asta) a fost că era un stadiu incipient pentru care a fost suficientă radioterapia și o intervenție chirurgicală. Partea cea mai proastă a fost faptul că această intervenție a fost complicată, de anvergură, iar recuperarea anevoioasă. Din cauza asta am fost nevoită pentru o perioadă destul de lungă de timp să lucrez întinsă în pat, cu laptopul pe o măsuță, conectat la pc, sau în picioare, cu laptopul așezat pe un mobilier mai înalt. Tot în perioada asta îmi cautam mai multe colaborări, aveam nevoie să muncesc mai mult, pentru că, nu-i așa, sănătatea costă mult în România. Am pus anunțuri cu oferta mea de servicii pe toate platformele și site-urile posibile și imposibile.

Timpul părea să treacă repede și fără probleme majore de sănătate. La recomandarea medicului meu de a evita pe cât de mult posibil să am o viață sub semnul stresului (!), am decis să nu îmi mai caut un loc de muncă unde să îmi petrec opt ore din zi și să mă concentrez pe munca de acasă. Partenerii mei mi-au recomandat alte firme cărora să le ofer serviciile mele, iar asta mi-a dat un sentiment de satisfacție. Simțeam că sunt pe calea bună, că mi se acordă încredere și că pot să fac mai mult, dar în același timp să-mi protejez starea de bine.

Fiul meu se regăsea la o nouă bornă în viață și eu mă bucuram că pot să fiu alături de el. Și-a ales o facultate bună, la o universitate foarte apreciată, iar în toamna asta va începe ultimul an. De fiecare dată când merg la medic la câte un control am emoții până la cer și întotdeauna mă gândesc că aș putea primi vești proaste, dar în același timp îmi spun că am de mers la o festivitate de absolvire, apoi la o nuntă, apoi la un botez sau mai multe... Cine știe?! Dar pentru mine singura opțiune și direcție este viitorul. Nu am un plan B.Citește și: #FemeiCurajoase: „Mi-a spart doi dinți și mi-a umflat fața. Nu am chemat poliția. De frică, de rușine, de șoc” Acest text face parte din campania #FemeiCurajoase, prin care Eva.ro face cunoscute poveștile despre curaj ale femeilor de lângă noi. Poveștile* sunt alese în urma mesajelor trimise pe adresa redacţiei.  Dacă și tu ai trăit o experiență care ți-a schimbat viața și crezi că și alte femei ar avea de învățat din ea, trimite-ne povestea ta (însoțită de câteva fotografii, dacă se poate) pe adresa redactie@eva.ro și va fi publicată pe site-ul nostru.  (*Fiecare text apărut în cadrul rubricii Femei Curajoase reprezintă opinia autoarei.)