Fiului meu nu-i lipsea nimic, însă mă simțeam deseori vinovată că nu îmi petrec mai mult timp cu el. 

Mama mea continua să se ocupe de casă și să-l îngrijească, iar eu mă ocupam de tot ce însemna școală: teme, lecții, ședințe cu părinții. În week-endurile în care nu munceam căutam să facem toți trei câte o ieșire din oraș, să ne relaxăm și să vedem lucruri noi. 
Din păcate, după câtva timp, din cauza unor parteneri de afaceri nu tocmai onești, și cu o dezamăgire imensă, firma a decis să își încheie operațiunile în țara noastră. Țin minte că era acolo un angajat care muncea în secția de producție pe un motostivuitor și care avea alura unui dulap (fusese jucător de rugby în tinerețe) și care atunci când a aflat că fabrica urmează să se închidă a plâns ca un copil. Eram o familie acolo. Eu mă ocupasem și de recrutarea personalului, așa că îi cunoșteam pe toți, de la început. Operațiunile firmei s-au încheiat, însă din motive de valorificare a activelor firma nu putea fi desființată chiar în același moment. Am rămas singurul angajat al firmei și mă ocupam doar de chestiuni administrative în timp ce îmi cautam un nou job. Îmi păstrasem și colaborările pentru care munceam acasă, așa că financiar eram ok. Cu facultatea eram în ultimul an, îmi pregăteam și lucrarea de licență. În perioada asta, din absolută întâmplare, am descoperit ceva ciudat la un sân. Ceva mic, dar care în timp își modifica mărimea.Mă gândeam la ce e mai rău (tatăl meu murise din cauza unei afecțiuni oncologice), însă imediat în secunda următoare intram într-o stare de negare. Nu puteam să ratez absolvirea facultății pentru a doua oară. Prima dată am făcut-o atunci când am renunțat în anul al doilea, când s-a îmbolnăvit tatăl meu, iar mama nu mai avea posibilitatea să mă ajute. În luna iunie 2012 mi-am susținut licența și am absolvit facultatea.În luna august a aceluiași an, după un consult imagistic de specialitate și o biopsie am primit confirmarea că lucrul de care mă temeam cel mai rău, se întâmpla cu adevărat. Atunci am simțit că a picat cerul pe mine și nu mă puteam gândi decât la moarte. Din fericire, în același timp am avut alături de mine o echipă care făcea tot posibilul să mă țină din toate punctele de vedere la suprafață. Un medic oncolog care se află întotdeauna în rugăciunile mele alături de membri familiei mele, familia (mama mea care a fost 100% sprijinul și încrederea mea, frații mei cu familiile lor de departe), un medic psiholog care arăta ca o puștoaică de liceu, dar dăruia atât de multă înțelepciune și empatie, un chirurg perfecționist, au fost cei care au fost în spatele meu și nu m-au lăsat să mă prăbușesc.

A fost un an greu, cu ședințe chinuitoare de chimioterapie, o intervenție chirurgicală amplă și o perioadă destul de îndelungată de radioterapie. În perioada în care făceam chimio mă simțeam uneori atât de rău, încât îi spuneam mamei mele că vreau să mor, să se termine.