Stima de sine are la baza o suma de credinte si/sau sentimente pe care le avem fata de persoana noastra sau fata de propriile noastre perceptii. Modul in care ne definim ne influenteaza motivatiile, atitudinile, comportamentele si ne afecteaza adaptarea emotionala.

In esenta, stima de sine reprezinta modul in care ne iubim pe noi insine si ne autoacceptam. O stima de sine scazuta creeaza in oameni o prapastie de deprivatiuni atat de profunda, incat acestia nu mai sunt capabili sa-i iubeasca pe altii, nu mai au capacitatea de a-si asuma responsabilitatea propriilor actiuni si isi petrec viata incercand sa umple golul pe care il simt cu comportamente distructive ce le dau, pe moment, senzatia puterii si un scurt, dar superficial sentiment al valorii.

Tiparele stimei de sine apar foarte devreme, inca din copilarie; atunci cind copilul incearca, greseste, incearca din nou, greseste din nou iar in cele din urma reuseste, el isi dezvolta idei despre sine si despre propriile sale capacitati. In acelasi timp isi creeaza o conceptie despre sine bazata pe interactiunile cu ceilalti oameni. In acest context, parintii au rolul esential de a ajuta copilul sa-si dezvolte o auto-perceptie realista si sanatoasa.

In general, daca mediul actioneaza stabil, organizat si asigura satisfacerea trebuintelor legitime ale copilului, conduita acestuia are sanse sa fie corecta; daca insa copilaria se desfasoara in cadrul unui mediu necorespunzator, incarcat de privatiuni si ostilitati, de dispret si tiranie, lipsit de afectiune, copilul poate intra in asa zisul "conflict de adaptare", ce se traduce printr-o atitudine protestatara in fata oricarei rezistente, opozitii sau interdictii.

Stima de sine mai poate fi definita si drept o combinatie intre sentimentul propriei capacitati si sentimental de a fi iubit. Astfel, un copil multumit de propriile sale realizari, dar care nu se simte iubit, poate eventual sa dezvolte o stima de sine redusa, ca de altfel si copilul care se simte iubit, dar este ezitant in privinta propriilor sale abilitati. De aceea, o stima de sine sanatoasa si realista poate exista, doar cand echilibrul intre cele doua elemente a fost obtinut.

Copilul cu stima de sine scazuta este posibil sa ocoleasca sau sa refuze situatiile ce-l pun in fata unor noi incercari; adesea, acesta vorbeste negativ despre sine: "Sunt prost", "Nu o sa invat niciodata sa fac asta..", "Ce conteaza? Oricum nu-i pasa nimanui de mine", etc. Astfel de copii prezinta in cele mai multe cazuri o toleranta scazuta la frustare, renunta usor sau asteapta ca altii sa le rezolve problemele. Acesti copii au tendinta sa fie foarte autocritici si se autodezamagesc cu usurinta; orice esec temporar si minor este privit ca fiind permanent si de nesuportat, fiind insotit de pesimism.

In contrast, un copil cu o stima de sine sanatoasa, gaseste placere in interactiunea cu ceilalti, in activitatile de grup, ca de altfel si in intreprinderile personale; in fata provocarilor este apt sa lucreze in vederea gasirii solutiilor. Acesta isi cunoaste capacitatile si slabiciunile, dar si le accepta cu optimism.

Deoarece rolul esential in a ajuta copiii sa dezvolte o stima de sine sanatoasa ne revine noua, parintilor, trebuie sa tinem cont de urmatoarele:

•  Sa fim atenti la ce spunem: sa recompensam efortul si incercarea de a duce un lucru pana la capat, nu doar rezultatul;
•  Sa reprezentam un model pozitiv prin modelarea propriei stime de sine;
•  Sa identificam si sa redirectionam credintele despre sine nerealiste si/sau neadecvate ale copilului;
•  Sa fim spontani si afectuosi cu copiii nostri, sa nu uitam sa le spunem cat de mandrii suntem de ei;
•  Sa oferim un mediu sigur, stabil si sa ne respectam copiii;
•  Sa-i sprijinim pe copii sa se implice in experiente constructive, ce incurajeaza mai mult cooperarea decat competitia.