De când am rămas înscărcinată mi s-a declanşat această fobie inexplicabilă pentru animale. Le visam noaptea, hiperbolizate, la mărimi înspăimântătoare, abuzându-mă şi trăgând de mine în cele mai diverse feluri.

De când am rămas înscărcinată mi s-a declanşat această fobie inexplicabilă pentru animale. Le visam noaptea, hiperbolizate, la mărimi înspăimântătoare, abuzându-mă şi trăgând de mine în cele mai diverse feluri. Mă trezeam în sudori reci şi îngenuncheam în faţa icoanei rugându-mă să nu cumva să nasc vreun monstru de copil din cauza acestor coşmaruri.

După ce am fost în vizită la cineva care creştea iepuri de casă şi chiar am luat în braţe cu pui mititel şi pufos, am crezut că pot să-mi inving teama asta inexplicabilă de animale şi am fost liniştită. Doar că, la câeva nopţi distanţă, am visat că un iepure uriaş mă viola şi rânjea cu cei doi dinţi din faţă gata să mă muşte. De departe a fost cel mai cumplit dintre coşmarurile avute pe toată perioada sarcinii.

În cele nouă luni – care pentru multe femei sunt prilej de bucurie şi frenetică aşteptare a copilului – eu am umblat prin psihologi, preoţi şi bio-energeticieni. Nimeni n-a fost în stare să mă lămurească ce anume mi-a declanşat această stare nocturnă de panică şi nici cum aş putea scăpa de ea.

Am recurs la ceaiuri calmante, la slujbe de îndepărtare a răului din mine şi din casă, la şedinţe de terapie de cuplu, de parcă săracul soţul meu ar fi avut vreo vină în ce visam eu nopţile. Totul a fost în zadar. Era de parcă noaptea m-aş fi desprins total din atmosfera calmă, normală din viaţa reală, şi aş fi trăit într-o lume fantastică, de coşmar.

Totul s-a terminat în ziua naşterii, când după o clipă de tăcere care mi-a părut mai lungă decât travaliul, medicul mi-a spus că băiatul meu are o problemă. Se născuse fără bolta palatină şi cu buză de iepure. Adică avea buza de sus şi nasul despicate, ca la iepure, iar cerul gurii despicat şi el, făcând legătura dintre nas şi gură.

Au urmat alte luni de chin, de căutări de specialişti care să îi rezolve copilului problemele. Nu l-am putut alăpta la sân din cauza despicăturii aceleia a buzelor şi nasului, a fost un chin să ne adaptăm şi noi şi el la acest mod dificil de alimentaţie şi să supravieţuim timp de 7 luni până când a fost posibilă operaţia. Acum băiatul este recuperat, face ore de logopedie ca să putem corecta complet şi defectele de vorbire, iar în urma unor operaţii estetice semnul de pe buză aproape că e insesizabil. Va avea o viaţă normală.

Medicii spun că aceste malformaţii congenitale pot fi detectate intrauterin. Deşi am făcut toate analizele posibile şi ecografiile, nu mi-a spus niciun doctor că aş putea să nasc un asfel de copil. În plus nu mă încadrez la niciuna dintre condiţiile enumerate de medici pentru care apar aceste malformaţii. N-am băut alcool, n-am consumat droguri, m-am alimentat corespunzător şi nu am în familie pe nimeni care să fi suferit de aşa ceva.

Fapt ce mă face să cred că bietul meu copil a fost condamnat la o asemenea suferinţă în primii ani de viaţă de acel demon care mi-a stăpânit mintea şi nopţile în cele două luni de sarcină. Altfel, sunt sigură că copilul meu ar fi fost normal.