Valérie Trierweiler și-a revenit cu greu după relația distuctivă cu șeful statului. Acum, acesta o vrea înapoi
Dar asta n-a fost tot: Valérie primea lovitură după lovitură și ea nu putea face nimic. Parcă trăia un vis urât. "Mai târziu, în acea zi, când a ținut un discurs la Paris, eu eram alături iar el a traversat scena pentru a o săruta pe fosta sa parteneră, Ségolène Royal, mama celor patru copii ai săi, un proeminent politician socialist. Imediat camerele m-au țintuit, iar chipul meu șocat a apărut pe ecranele uriașe. Când François  s-a întors în mijlocul scenei, i-am șoptit la ureche că vreau să mă sărute și am adăugat: <<pe buze>>. Da, am vrut ca diferența să fie clară. M-am simțit redusă la zero când a sărutat-o pe Ségolène. Nici prin cap nu mi-a trecut vreo clipă că presa va citi pe buzele mele și că va prezenta vorbele mele ca pe o dovadă că sunt o femeie dominatoare", scrie ea.

Admițând că a pășit cu stângul la debutul său ca Prima Doamnă în Palatul Elysee, Valérie Trierweiler spune că și-a dat seama că succesul îl lua pe sus pe Hollande. "Ar fi trebuit să înțeleg încă de atunci că lumea asta nu e pentru mine. Eu sunt o persoană spontană, cu un trecut din clasa muncitoare; întodeauna am fost pe șleau. Elita politică, în schimb, e obișnuită cu subterfugiile", punctează ea.

Valérie îl acuză pe șeful statului că era indiferent cu ea, iar uneori, când ea arăta bine, redevenea tandru. Apoi o privea cu căldură, o ținea de mână în public, așa cum obișnuia, și îi făcea complimente sincere. Parcă era alt om. Din păcate, "magia" nu dura mult. "Singurul lucru care nu-i convenea erau tocurile mele - nu putea să stea lângă mine dacă eram mai înaltă ca el", dezvăluie ea.

După alte dovezi de indiferență, Valérie realizează că Hollande e, de fapt, foarte labil în raport cu ea: când o laudă, când o critică. Când o admiră, când o ironizează. La început, credea că el glumește. Apoi și-a dat seama că el vorbea serios. "În mintea lui, eu eram lângă el doar pentru a-l face să arate bine". Odată, a trimis-o să se îmbrace: "Du-te și schimbă-te! Îmbracă-te ca lumea!", i-a zis. I se părea că rochia ei era prea sexy. "Încet, dar sigur, remarcile lui m-au făcut să pierd ultimele rămășite ale încrederii în mine însămi", povestește ea.

Uneori, însă, mai răzbătea și câte o rază de lumină spre ea: "Odată, eram lângă Cecilia, fosta soție a lui Nicolas Sarkozy, la un mare dineu, iar ea, de față cu Bill Clinton, mi-a spus: <<Fără tine, Hollande n-ar fi ajuns niciodată președinte>>. François  a înghețat. A răspuns acru: <<Dacă te simți fericită să crezi că ai avut vreo legătură cu asta...>>. M-am ținut tare: <<Unii oameni așa cred, chiar dacă nu-ți convine>>".

"Mai însemna ceva pentru el iubirea noastră? Îmi aduc aminte cât de furios a fost când a văzut o poză cu noi pe coperta unei reviste. <<Ai luat tot spațiul!>>, a strigat el. Apoi, la șase luni după alegeri, un articol favorabil despre mine, unul dintre puținele, a apărut în ziarul Le Monde. Când François  l-a citit, a izbucnit furios. Mi-au dat lacrimile. Mai târziu am înțeles că el considera că Le Monde e ziarul lui și că trebuia să scrie doar despre el. În sinea lui, François  dorea ca să eu fac un pas înapoi, să fiu invizibilă. Dar nu eram atât de invizibilă pe cât era presa de preocupată de mine. Au apărut două cărți despre mine: una intitulată <<Beleaua>>, iar cealaltă <<Stăpâna regelui>>. Apoi un coleg de la Paris-Match m-a numit cu cruzime <<Rottweilerul lui Hollande>>", povestește Valérie.

Prinsă ca între ciocan și nicovală, între personalitatea dificilă și mercantilă a lui Hollande și presa care perpetua imaginea ei negativă, Valérie a devenit ținta acestuia. Se temea că reputația ei se va răsfrânge și asupra lui. Parcă ar fi avut ciumă și nu știa cum să se mai ferească de ea. "Se gândea numai la el", scrie Trierweiler.

Apoi, într-o zi, l-a înfruntat. "Ce ai de gând cu mine? I-am adus aminte cât de jos era în sondaje când ne-am cunoscut. <<Îți amintești cum era imaginea ta când m-am îndrăgostit de tine? Dacă știam că nu-ți pasă decât de popularitatea ta, nu te-aș fi iubit niciodată>>".

Ea a spus, ea a auzit. Când Mandela s-a îmbolnăvit grav și era în stare critică, i-a spus lui François  că ar trebui să meargă la înmormântare, iar el i-a tăiat-o scurt: "<<Nu văd de ce ar trebui să fii tu acolo>>. I-am zis că o să-mi plătesc singură avionul și că mă duc ca jurnalist. Apoi, după ce Mandela a murit, François  s-a răzgândit și mi-a spus că e mai bine să merg. Am aflat mai târziu că diplomații au insistat să nu vină neînsoțit, întrucât mai toți șefii de stat veneau cu soțiile."

Dar, deși făcuse un compromis, Hollande tot nu se lăsa până nu comitea altă prostie. "Chiar înainte să plecăm spre aeroport pentru zborul spre Africa de Sud, François  mi-a zis că se gândește să-l roage pe Sarkozy să urce în mașina lui spre aeroport, iar ea să vină în altă mașină, în spate. L-am mușcat fără milă: <<Crezi că o va lăsa pe Carla pentru tine?>>. Răspunsul meu l-a lăsat fără grai", scrie Valérie. "Am mers cu el în mașină. François  m-a ignorat la funeralii, pentru el Sarkozy era singura persoană care conta. Apoi i-am văzut glumind și râzând. M-am încruntat la ei: comportamentul lor nepotrivit m-a izbit și le-am și zis-o. Ridicând vocea, François  a jurat că nu mă mai ia într-o vizită oficială", rememorează ea.