Asta ai jucat-o de multe ori.  De câte ori?
Nu mai știu.

Ai jucat-o și în locuri neconvenționale?
Am jucat-o în foarte multe teatre.

Dar n-a fost în repertoriul unui teatru sau ceva?
Nu mai știu cum a fost cu “Green Hours”, dar o jucam cel puțin o dată la două săptămâni. Și între timp mai aveam invitații în multe alte părți, deci a fost foarte jucată în București. Am avut și turneu prin licee, am văzut cinșpe licee și șase sute de copii.

Și ce reacții ai avut?
Copiii reacționează întodeauna OK. Ai fost și tu o dată când am avut spectacol în fostul meu liceu, nu? (n.m. – așa e, am fost, liceul e în Dămăroaia) și știu că erau și atunci copii care nu mai voiau să plece la ora de mate, să stea să mă mai întrebe cum a fost, cum fac. Și am păstrat legătura cu unii dintre ei pe facebook și așa. Țin minte că mi-a scris o tipă: “Îți mulțumesc că mă faci să mă gândesc la societatea în care trăiesc!”.

Bingo. Despre asta era vorba.
Exact, exact. Așa a fost și cu speech-ul pe care l-am ținut la Londra în față a două mii de persoane  (n.m. – speech-ul respectiv a fost ținut de Alina Șerban anul trecut, în primăvară, la Royal Albert Hall pentru conștientizarea drepturilor copiilor străzii)... A doua zi eu aveam tot cinci lire în buzunar, bine, mi-au dat cincizeci de lire pentru transport, care nici nu-mi ajungeau, dar între timp plantasem niște idei în capul unor copii, știi? Organizatorii erau mulțumiți, se băteau pe  spate – uite ce facem noi pentru copiii străzii, ce buni suntem! - , dar dacă stai să te gândești de la un anumit nivel în sus ca să ai parte de niște lucruri trebuie să fii tot alb, tot din upper-class (n.m. – clasa de sus, societatea britanică fiind foarte evident împărțită pe clase sociale, în funcție de venit). Eu vreau să fac un teatru căruia să îi pese. Asta vreau.