Gabriela Covaci lucrează în educație și dezvoltarea carierei în Ontario, Toronto, iar Aleck Covaci, fiul ei, este pilot. Cu ocazia lansării episodului 7 din ”How I got here”, Gabriela și fiul ei, Aleck, s-au întors în țară.

 

Drumurile ni s-au intersectat, iar povestea Gabrielei ni s-a desfășurat în față și ne-a impresionat. Am urmărit-o cu interes în emisiunea maestrului Mircea Dinescu, ”Poezie și Delicatețuri”, de pe Prima TV, și așa am aflat că ei sunt un caz atipic. 

 

 

Gabriela Covaci: Pentru descrierea simplă ”cine sunt eu”: sunt, în primul rând, soție, mamă… am fost corporatistă, cum se numește aici, în România, până la plecarea mea în Canada. Iar în Canada am decis să mă întorc înapoi în educație. Sunt o persoană care își dorește să fie într-o continuă învățare și care consideră că "omul sfințește locul". 

Gabriela Covaci: În vara lui 2003 când am plecat, lucram în departamentul de training și dezvoltare la Avon România, unde ajunsesem după ani buni în care lucrasem în McDonald's România. Înainte de asta, Revoluția m-a prins ca inginer chimist după ce terminasem o facultate într-un domeniu în care am profesat foarte puțin.

Gabriela Covaci: În vara lui 2003, viața mea era foarte interesantă. Poziția pe care o aveam în Avon România era foarte interesantă. Ca trainer de dezvoltare aveam o mare parte din România, călătoream foarte mult, predam la Codecs România pe un program foarte interesant care abia se lansase, condus de către Marian Stas, Liderii mileniului trei. Mergeam în licee și le predam studenților concepte foarte noi, concepte de leadership, de dezvoltare profesională - care la momentul acela nici nu existau în programa liceelor. Dar tot atunci, în vara lui 2003, eram gravidă în șase luni cu cel de-al doilea băiat al nostru, un motiv care am deschis portița către ideea de plecare din Romania.

Gabriela Covaci: Ideea plecării era un o idee veche a mea, o idee de dinainte de a mă căsători. Nu a fost determinată nicidecum de soțul meu. Din contra, el nu voia să plecăm, eu mai cochetasem cu ideea emigrării în Noua Zeelandă sau Australia. Decizia de a emigra în Canada a venit cu cinci ani înaintea plecării definitive. Pentru că aveam viză, aveam actele, aveam un motiv să spunem așa: aveam doi ani de concediu de creștere copil în care putem încerca această opțiune - deși eu nu mi-am dorit nici o secundă să mă întorc înapoi. Am decis cu soțul meu să încercăm să vedem cum este emigrarea. 

 

 

 

Gabriela Covaci: După 20 de ani, pot să spun că sunt poate de 40 de ori mai împlinită decât am fost atunci când am plecat din România. Spun asta din foarte multe motive: soțul meu lucrează pe profesia lui ca medic, băieții mei amândoi au cariere pe care nici unul nu putea să le aibă dacă noi rămâneam in România, iar eu consider că m-am împlinit atât profesional, cât și în partea de voluntariat și suport pe care o ofer acolo, atât in comunitatea românească, cât și în comunitatea lărgită canadiană.

 

 

 

Gabriela Covaci: Da, nu doar că pare. Din punctul meu de vedere, povestea mea este o poveste de succes. Dar nu sunt unică, consider că sunt foarte multe povești de succes acolo unde locuiesc eu în Canada. Cum spuneam mai sus, eu cred mult în zicala asta românească ”Omul sfințește locul”. Cred că dacă îți dorești ceva sau dacă iubești să faci ceva, atunci sigur-sigur o să reușești. 

În primul rând, trebuie să te automotivezi, să știi exact ce vrei și să vezi care este calea care să te poată duce spre reușită. Deși unora le pare sau le sună complicat, nu este! Nu este deloc complicat! Trebuie doar să urmărești pașii și să-i faci așa cum trebuie făcuți, în ordinea lor firească. 

 

 

Cei care, să spunem așa, nu au reușit, eu nu cred că nu au reușit: poate doar și-au schimbat un pic carierele sau s-au dus pe alte direcții, dar au făcut-o pentru că nu au avut, după părerea mea, o ținta clară. 

La început, eu am folosit ceea ce făcusem aici în România, adică am lucrat o perioadă foarte scurtă pentru McDonald's Canada și pentru Avon Canada, dar la momentul acela, acestea erau companii foarte vechi pe piața de acolo și structura lor era diferită de ce era în România. Deci ceea ce mi-au oferit nu era ceea ce-mi doream eu așa că am decis să mă duc înapoi în training și dezvoltare in educație. 

Când am plecat, tocmai terminasem programul de MBA oferit de Codecs România. În Canada, m-am întors la școală, am făcut niște specializări la nivel universitar, am completat un master în educație, lucru care s-a întâmplat pe perioada câtorva ani și mare parte din educația de acolo mi-a fost plătită de companiile la care am fost angajată. 

La nici trei ani după ce am ajuns în Canada, am fondat o asociație non-profit  care are doua părți: una de suport si ajutor pentru femeile defavorizate, iar cealaltă parte de promovare a culturii, tradițiilor si a tot ce înseamnă #acasadepartedecasa. 

 

 

 

Ne-am alăturat manifestărilor pe care România le organizează, organizăm de la început Ziua Iei, Ziua internaționala a dantelei românești, 100 de ani de România, promovăm Via Transilvanica si alte activități multiculturale.

 

 

 

 

Datorită implicării mele nu numai în acest ONG, dar si pentru voluntariatul și participarea în diverse board-uri ale altor organizații, sunt singura româncă ce a câștigat premiul de Top 25 - un premiu care recunoaște anual 25 de emigranți din Canada. Acesta a fost cel mai reprezentativ premiu pe care l-am primit, dar pe lângă acestea, am mai primit alte șapte premii pe provincie, pe orașul în care locuiesc, de la Ministerul Educației pentru implicarea mea și mai ales pentru ceea ce am făcut pentru comunitatea canadiană. 

 

 

Gabriela Covaci: O întrebare foarte interesantă pentru că noi, când vorbim de dimensiunea României în comparație cu dimensiunea Canadei - a doua țară cea mai mare din lume, spunem că România este un pic mai mare decât unul dintre parcurile noastre provinciale.

 

View this post on Instagram

A post shared by How I Got Here | BYUtv (@howigotheretv)

 

 

Dar ca să răspund la întrebare, România se vede foarte bine. Acolo, toți românii sunt extraordinar de respectați. N-am întâlnit niciodată ca cineva să spună ceva urât despre românii pe care i-a întâlnit. Noi avem o educație foarte bună, stăpânim destul de bine și engleza și limba franceză în majoritatea cazurilor, suntem niște persoane care își cunosc direcțiile în viață și ne creștem copiii cu aceleași valori cu care am fost noi crescuți. 

Gabriela Covaci: Este o întrebare haioasă. Nu mă simt nici turistă și nu sunt nici acasă. Am să îți spun de ce nu mă simt turistă: pentru că atâta timp cât încă mai există o casă părintească în care te poți întoarce si acolo mai ai măcar unul din cei doi părinți, cred că nu ai cum să te simți turist, ești acasă. Dar este casa părintească și nu poate să fie ”acasă” pentru că ”acasă” pentru mine este casa mea de acolo, din Canada. Canadienii fac o diferență foarte clară între cuvântul "home" si "house", noi folosim un singur cuvânt în care le combinăm pe amândouă si asta face definiția mai complexă. 

Gabriela Covaci: Ca România să fie "home" ar trebui să am o casă în care sa trăiesc aici. Eu, personal, mă consider un cetățean al acestui glob și, ca atare, nu scot din calcul nici România, așa cum scot în calcul nici și alte țări. Să răspund și la a doua întrebare: m-aș întoarce acum în România? Nu, acum nu m-aș întoarce în România pentru că am o carieră acolo, care este încă în ascensiune și între România și Canada, clar Canada îmi oferă mult mai multe deschideri. 

 

 

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!