Şi bărbaţii au suflet. Cum am aflat că femeile nu sunt un careu de cuvinte încrucişate

Când am scris ultima poezie de dragoste? Cred că aveam 20 de ani, trăiam într-o lume gri şi eram foarte îndrăgostit. În acele vremuri, lumea era banală, dar mie nu mi se părea aşa. Dragostea era banală, dar mie nu mi se părea aşa.
Fumam mult, beam de câte ori aveam ocazia, iar la viitor mă gândeam într-un mod pesimist. Îmi vedeam fericirea lângă ea, o fată cu părul lung, negru, cu ochii mari şi care s-a măritat foarte devreme. Întotdeauna m-am întrebat de ce? Dar a evitat să-mi dea un răspuns.
Avea talentul, destul de rar la o femeie, să transforme toate gesturile, toate cuvintele, toate trăirile într-un mare mister. Poate asta m-a atras la ea, faptul că nu ştiam când e tristă, când e fericită, faptul că trecea lin de la o stare la alta. M-am chinuit vreo trei ani s-o descifrez şi nimeni nu mi-a spus atunci că femeile nu sunt cuvinte încrucişate sau sudoku. Aplecarea mea spre a administra amănunte, spre a le aşeza într-o înşiruire logică îmi spunea că e imposibil să nu reuşeşti să înţelegi fiinţa iubită.