Secretul tulburător care a marcat-o pentru totdeauna pe Jane Fonda

Până să devină un sex simbol la Hollywood, Jane Fonda a trecut print-o copilărie neagră care nu prevestea nimic bun. Demonii care au urmărit-o toată viaţa de acolo se trag - din umbrele anilor ei de copil speriat, singur şi neînţeles. Jane n-a avut şansa de a se bucura de nişte părinţi normali, după care a tânjit până când s-a maturizat şi a înţeles că nu va avea niciodată acest noroc. 

Deşi nu era singură pe lume, se născuse orfană.

Tatăl ei, Henry Fonda, era un om rece, distant, inabordabil. Şi un fustangiu fără ruşine. Nu era nici măcar cât de cât pregătit pentru viaţă ca să poată recunoaşte semnele bolii mintale de care suferea soţia sa; Jane nu l-a iertat niciodată pentru că n-a luat în seamă comportamentul maniaco-depresiv al mamei ei, care avea ochi doar pentru fratele mai mic al viitoarei actriţe, Peter.

Într-o zi, când frumoasa dar fragila newyorkeză Frances Ford Seymour, a doua soţie a lui Henry Fonda, s-a întors acasă, într-o scurtă permisie, de la spitalul psihiatric în care fusese internată după o tentativă de sinucidere, şi-a căutat cu disperare fiica. Dar Jane, care avea atunci 12 ani, se ascunsese într-o cameră de la etaj.

Frances nu şi-a văzut fetiţa atunci, dar a reuşit să-i distragă atenţia asistentei medicale care o ţinea sub observaţie şi şi-a strecurat o lamă de ras în buzunar. O săptămână mai târziu, în ziua în care împlinea 42 de ani, în aprilie 1950, s-a încuiat în baia spitalului şi şi-a tăiat gâtul cu lama, de la o ureche până la cealaltă.

În seara aceea, Henry Fonda şi-a ţinut imperturbabil spectacolul de pe Broadway, ca de obicei. Şi-a văzut de viaţă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nici măcar nu le-a arătat copiilor scrisoarea pe care mama lor le-o scrisese cu puţin timp înainte de a-şi lua zilele. Le-a zis că a făcut infarct.