Fostul președinte era internat la Spitalul Clinic de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu".

Spitalul Clinic de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" a făcut anunțul oficial:

"Astăzi, 5 august 2025, domnul Ion Iliescu a încetat din viață, decesul fiind înregistrat la ora 15:55. 

Spitalul Clinic de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" transmite sincere condoleanțe familiei și apropiaților.

Ion Iliescu a fost internat în unitatea noastră începând cu 9 iunie, iar pe parcursul celor 57 de zile de spitalizare echipa medicală multidisciplinară a depus toate eforturile pentru a-i asigura îngrijirea şi tratamentul necesare. 

Spitalul Clinic de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" rămâne fidel misiunii sale de a pune pe primul loc viața, demnitatea și respectul pentru pacienții săi."

Pe 9 iunie, Ion Iliescu a fost diagnosticat cu cancer pulmonar. De atunci, el se afla internat la Spitalul Clinic de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu", iar de la începutul lunii iulie, a necesitat suport respirator pentru asigurarea unei ventilații eficiente, aflându-se la terapie intensivă sub supravegherea echipei medicale multidisciplinare. 

Luni, 4 august, reprezentanții Spitalului Clinic de Urgență "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" au declarat că: "Starea generală a pacientului se menține la fel de gravă, cu afectarea severă a funcției respiratorii și persistența disfuncțiilor multiple de organ".

Sâmbătă, 2 august, medicii au informat că starea sa de sănătate s-a deteriorat, Ion Iliescu aflându-se în stare critică, "cu instalarea progresivă a disfuncțiilor multiple de organe, cu afectare respiratorie severă și rezervă ventilatorie semnificativ redusă"

.

În urmă cu o săptămână, pe fondul progresiei bolii, fostul președinte avea "o tendință de somnolență și slăbiciune marcată".

Cine a fost Ion Iliescu?

La peste trei decenii de la Revoluția din 1989, figura lui Ion Iliescu rămâne una dintre cele mai controversate din istoria recentă a României. Pentru unii, a fost omul care a salvat țara de haosul postcomunist și a pus bazele democrației, pentru alții, a fost simbolul unei tranziții trunchiate, al neocomunismului mascat și al unor mineriade care au întârziat democratizarea autentică.

 

Un început marcat de oportunism

Ion Iliescu a fost format în laboratoarele ideologice ale Partidului Comunist Român, beneficiind de sprijinul regimului în cariera sa timpurie. Relația tensionată cu Ceaușescu, cândva mentorul său, a dus la marginalizarea lui în anii ’70-’80, dar nu l-a îndepărtat definitiv de nucleul puterii. Revoluția din 1989 l-a propulsat, ca pe mulți alți "reformatori de sistem", într-o poziție favorabilă. A fost omul potrivit la locul potrivit pentru cei care nu voiau o ruptură radicală cu trecutul.

 

FSN și iluzia schimbării

Ca lider al Frontului Salvării Naționale, Iliescu a promis democrație, dar a menținut o structură de putere bazată pe reflexe autoritare. Naționalizarea revoluției, utilizarea retoricii anticapitaliste și demonizarea opoziției au fost semne clare că "schimbarea" se dorea mai degrabă o cosmetizare a vechii ordini. Alegerile din mai 1990, câștigate cu un scor copleșitor, nu au fost dovada unei democrații vibrante, ci a lipsei de alternative reale și a manipulării mediatice masive.

Mineriadele, pata de sânge imposibil de șters

Cele mai întunecate episoade ale epocii Iliescu rămân mineriadele. Chemarea minerilor în București pentru a "restabili ordinea" în fața protestatarilor pașnici a fost un act grav de violență politică. Toleranța, dacă nu chiar încurajarea, cu care autoritățile au tratat brutalitățile comise împotriva demonstranților, jurnaliștilor și intelectualilor a aruncat România într-un con de umbră internațional.

Iliescu nu și-a cerut niciodată iertare sinceră. De fiecare dată, a invocat "contextul" și "pericolele destabilizării", o retorică ce amintește de justificările autoritarismului de orice natură.

 

Moștenirea ambiguă

Ion Iliescu a fost președinte al României timp de 11 ani, în trei mandate, și a influențat profund direcția postcomunistă a țării. A semnat Constituția din 1991, a navigat între Est și Vest, și, paradoxal, a supraviețuit politic într-un sistem democratic pe care inițial l-a modelat după chipul său. În anii 2000, a pozat în liderul echilibrat, european, protector al valorilor democratice, o imagine care contrastează flagrant cu acțiunile sale din anii '90.

Dosarul Revoluției, în care a fost acuzat de crime împotriva umanității, ar fi trebuit să reprezinte o ultimă judecată publică asupra rolului său istoric.

Ion Iliescu nu poate fi redus nici la eticheta de "comunist bătrân", nici la cea de "părinte al democrației". A fost, mai degrabă, arhitectul unei tranziții controlate, al unui sistem hibrid între autoritarism și pluralism, care a amânat reformele esențiale. Moștenirea sa este una a ezitărilor, a calculelor politice și a unei democrații de suprafață, construită mai degrabă din frică de libertate decât din convingere.

Istoria îl va judeca, dar ar fi naiv să credem că verdictul va fi vreodată unanim.