Vivi: Ai umbla un pic la empatie...

Adelina: Da, niște iubire așa... servită, uneori, în porții extra-extra-large ar schimba mult. În lipsa iubirii, este frica. Și toată dorința asta de a păstra lucrurile doar cu oamenii pe care îi cunoști și doar cu cei care nu sunt deosebiți de tine vine din frică. Din frica de a alege să înțelegi, din frica de a nu te afecta pe tine, din frica de a suferi... Am văzut cât de mult se schimbau cei care stăteau în preajma copiilor bolnavi. În condițiile în care te duci să-i ajuți pe ei, te duci să stai cu copiii singuri... Cât de schimbați plecau! Chiar zicea o voluntară, la un moment dat: ”Ar trebui să ni se măsoare și nouă saturația de oxigen că cred că a depășit 100%!” Că asta se întâmplă când ai acces la bine din ăla pur. Când vezi că astăzi, spre deosebire de ieri, a tras din biberon încă 10 ml.

Vivi: Aș vrea să te mai întreb ceva... Cum te visai în copilărie, ca mamă? Multe fetițe își fac planuri, se joacă cu păpușile și se gândesc la copii. Tu cum îți proiectai viața?

Adelina: În primul rând, eu am fost întotdeauna extrem de competitivă. Nu uita că pe ușa mea scria ”Și locul 2 e bun, dar nu cântă imnul” și voiam să mă fac doctoriță de bebeluși. Deci doar de bebeluși, nu de copii. 
Nu-mi imaginam că viața mea va fi altfel decât e la toată lumea. Eram convinsă că viața mea va fi una așa cum merit, în care o să fiu mamă de copii pe care îi nasc, așa cum e mama mea... Nu mi-am imaginat niciodată că voi face lucruri care ies din tipar, din punctul ăsta de vedere.

Vivi: Și nici când ai mai crescut nu ai luat în calcul asta?

Adelina: Nu! Mi se părea că viața mă va trata foarte bine, că e așa... o meritocrație care o să mă cuprindă și pe mine și, în care, pentru că sunt om bun și pregătit și atât de competitiv, eu o să am parte de o viață bună și, nu neapărat complicată. 

Vivi: Chiar am citit un articol despre tine, la un moment dat, în care se preciza că nu traumele te-au adus aici, ci faptul că ești așa nu vine după traume din copilăriei.

Adelina: Da, în general, cam asta e întrebarea ”Mamă, dar ce ți s-a întâmplat de ai ajuns să faci asta?” Nu mi s-a întâmplat nimic. Așa am văzut acasă. Cineva are nevoie de ajutor, noi trebuie... sau nu, nu că trebuie... așa e normal: să ajuți dacă poți. 

Vivi: Că așa se face!

Adelina: Da, ăsta e mersul firesc. Așa se face, da! Mama mea a ajutat pe toată lumea, întotdeauna. Și tata, oarecum, se lua după mama.Și mama mea a reacționat foarte ok. Nu mi-a zis absolut nimic la 25 când am decis să am un copil. Nu! Ea a fost așa cum m-a învățat pe mine dintotdeauna: ”Ai găsit un copil care are nevoie de ajutor? Hai să-l ajutăm!”
Nu-mi imaginam că o să merg în altă direcție decât în aia în care trebuia să fiu cea mai bună. Dar totul m-a pregătit pentru ceva mai greu. Bine, nu pentru asta credeam că mă pregătește. Eu niciodată, dar niciodată!, nu mi-am imaginat că voi trăi fără Cristi. Pentru mine asta nu a fost niciodată... cum să spun... nici măcar ca teamă...  (Citește continuarea în pagina următoare...)