Vivi: Și ce a urmat?
Adelina: Am lucrat o perioadă cu Inima Copiilor. Ei aveau proiecte pentru copiii cu probleme cardiace, eu am adăugat ”și singuri”: ”și bolnavi, și singuri”, iar asta mi s-a potrivit până la un punct. Mi-am dat seama că nici asta nu este suficient. Oricât de mult ai vrea să găsești niște căi care să te facă să crezi că ai rezolvat ceva, îți dai seama că tu nu ai ajuns în momentul T-zero, că tot mai trebuia pregătit altceva înainte sau altceva după, că nu e suficient nici să susții doar câte un caz, nici să faci doar câte un proiect, trebuie efectiv să schimbi sistematic. Mi-a fost foarte frică și mi-a fost foarte greu să iau decizia să fac un ONG nou, pentru că știu cât de greu e să găsești finanțare pentru un ONG nou. Se cere experiență anterioară, care trebuie să fie un număr de ani, un număr de proiecte făcute. Mă întrebam cine va băga în seamă un ONG atât de nișat, pe care îl cheamă și Blondie pentru că, în final, despre asta e vorba: să reușești să te susții, să reușești să te finanțezi.
Am organizat lucrurile ca într-un loc în care emoția pe care o creează acțiunile tale are sens în momentul în care reușești. Iar ca să reușești trebuie să știi să faci bine. Chiar am vorbit într-un TEDx despre asta. E o poveste cu o pasăre colibri care când pădurea arde și toate animalele și păsările fug  să se salveze, colibriul zbura peste pădure și căra apă în cioc să stingă focul. Animalele îl întrebau: ”De ce faci asta? Ești cea mai mică pasăre! Oricum, nu o să reușești să faci asta!” Și colibri răspunde: ”Fac și eu partea mea!” Mie mi se pare că mai ineficient de atâta, rar se poate. Cum adică? Animalele alea ard ca proastele în pădure în timp ce tu aduci apă în cioc?  Adică dacă chiar îți pasă atât de mult de ăia care ard, bine ar fi să știi ceva mai mult decât să aduci apă cu ciocul. E obligatoriu să faci întâi partea ta: trebuie să știi cum se face, să știi ce te-a durut, să știi până unde ți-au fost limitele, dar gata. După aceea, e obligatoriu să afle și alți colibri despre asta, e obligatoriu să afle și alte păsări mai mari decât tine, niște pelicani, niște animale mai mari care să aducă mai multă apă...

Vivi: Niște elefanți...

Adelina: Da, niște elefanți. Adică, în momentul în care ai preluat o cauză și ai dat greș, ai dat greș cu tot ce s-ar fi putut face bine dacă tu erai pregătit pentru asta. Și nu ai nicio scuză dacă ai greșit. Sigur că mor când aud textul ăsta, ”nu poți să-i salvezi pe toți”. Eu am scris undeva aia a lui Yoda: ”Do... or do not. There is no try.” și asta știu și colegii mei: niciodată nu încercăm. Oamenii pentru care o facem: părinții și copiii ăia au nevoie să fii bun și să știi ce faci.
De asta e la noi organizarea asta de corporație. Fiecare proiect începe cu grup de lucru, cu ce spune legislația în momentul ăsta despre asta, care sunt instituțiile care, conform legii, trebuie să facă parte din proiect, cine răspunde legal și, de fiecare dată când ceva nu merge, ne întoarcem la legislație - la grupul de lucru. Abia după aceea poți să zici, aplicând, ce poate fi făcut altfel. Tot ceea ce facem, orice soft dezvoltăm, totul vine după practică.

Vivi: O să te rog să ne povestești puțin despre aplicațiile pe care le dezvoltați.

Adelina: Sunt trei aplicații pe care vrem să le dezvoltăm. Una deja funcționează, dar funcționează din perioada în care eram la Inima Copiilor și ei consideră că e a lor. Am obținut o finanțare de la ING când eram la ei și a rămas la ei.
Mai este Certificat de Viață. Noi spunem că aplicația asta este pentru cei pentru care un certificat de naștere nu este suficient, au nevoie de unul de viață ca să trăiască. Practic, momentul T-zero este momentul în care medicul dintr-o maternitate consideră că un copil este de transferat, că la el în maternitate nu poate să facă ce are nevoie și trebuie transferat într-un spital de nivel superior. În momentul ăsta, spital primitor în aplicație este doar Marie Curie. Medicul are de introdus câteva date, am pus date care se pot introduce în cel mult 30 de secunde: numele și prenumele copilului dacă există, CNP-ul dacă există, certificatul de constatare a nașterii (ăsta există întotdeauna), sexul copilului, diagnosticul - așa cum îl consideră, și dacă mama mai este prezentă sau nu. 
Chestia asta este foarte importantă, pentru că, conform HG 1103/2014, care reglementează prevenirea părăsirii copiilor în unități sanitare, medicul - secția, trebuie să spună dacă mama este sau nu prezentă, nu asistentul social pentru că asistentul nu are cum să vină zilnic să întrebe: ”Nu cumva v-a fugit o mamă?”. Cel care constată că mama este sau nu acolo este șeful secției sau asistentul-șef. Aplicația are și opțiunea ”Nu se cunosc datele mamei”, sunt și mame care fug înainte de a i se lua datele. Sau poate că mama a venit să nască și nu are buletinul la ea și atunci se completează un formular care se confruntă cu datele de la Evidența Persoanelor și dacă datele din declarație nu sunt adevărate, atunci aplicația anunță Poliția și Protecția Copilului că există un copil în risc de părăsire. Practic, astea nu sunt niște lucruri care ne-au venit nouă în minte, noi doar le-am organizat așa. Aplicația asta îți permite și să vezi câte mame minore sunt. Când se introduce CNP-ul mamei, dacă este detectat unul CNP de minoră, aplicația anunță imediat Poliția. Sarcina unei minore este urmarea unui act sexual cu o minoră, lucru ilegal în România. 
Numai puțin că mă sună de la Grigore Alexandrescu pentru un copil... Scuze... Era un copil de dus la Milano. Trebuia inițial să fie dus la Roma, dar între timp, se pare că îi acceptă la Milano și nu mai trebuie dus la Roma.
Vorbim la telefon și Andrei o întrerupe, din când în când, vorbind în engleză. ”This is your game?” Yes!”  (Citește continuarea în pagina următoare...)