Daca as putea sa rostesc "Sesam, deschide-te!", iar pamantul sa se deschida, mi-as face loc ca un carabus disperat intr-o crapatura dupa care...

Daca as putea sa rostesc “Sesam, deschide-te!”, iar pamantul sa se deschida, mi-as face loc ca un carabus disperat intr-o crapatura dupa care i-as cere politicos si recunoscator sa se inchida! Si cred ca as avea o existenta linistita si scutita de tot ceea ce acum imi zgarie cu nonsalanta mintea si viata.

E prima oara cand regret ca nu m-am nascut invatata! Trebuie sa ne mobilizam si sa ii cumparam lui Matei diversele lucruri de care are nevoie. Sincer? Nu stiu exact ce lucruri imi pot fi cu adevarat utile. In ultimele doua zile am devenit alergica la sfaturi, dar nu e cazul sa ma plang din moment ce eu le cer. Din inconstienta unor parinti care isi asteapta primul copil, am decis ca primul lucru pe care trebuie sa il cumparam este caruciorul. Nici nu stiu daca e corect sa spun ca noi am stabilit aceasta ordine dar, in ultimul timp, gasca noastra de prieteni a suferit o reformare si este compusa numai din cupluri de parinti cu copii intre 6 luni si 3 ani. Normal ca singurele discutii pe care le avem sunt legate de copii, de patuturi, de carucioare, de sterilizatoare, de scutece, de hainute, etc. Si... caruciorul e o chestie care cere mare atentie la achizitionare. Da, de acord! Dar cand am auzit ca atentia asta trebuie sa ne coste intre (cel putin!!!) 20 si 30 de milioane de lei vechi, ca trebuie sa fim atenti la firma producatoare, la suspensii, la cadru, la sistemul de franare, la roti pneumatice... Sesame, deschide-te! Si cu cat taticul lui Matei e din ce in ce mai convins ca un carucior pentru baiatul lui merita oricat, cu atat mai mult eu devin mai tensionata.

Acum imi dau seama ca sunt cumplit de zgarcita. Banuiam asta din momentul in care am decis sa nu ma apuc de fumat pentru ca tigarile sunt scumpe (si in 2000 erau chiar ieftine). Sau poate ca sunt cosmarul producatorilor de carucioare: ei scot tot felul de artificii cu gandul ca parintii isi vor da si sufletul pentru copiii lor si pandesc ca rechinii... sa te atace atunci cand esti mai slabit si constitui o prada sigura. Poate sunt o mama nebuna sau inconstienta si poate gresesc cumplit daca nu sunt de acord sa cumparam caruciorul verde Quinny de 30 de milioane. Poate fac cel mai mare pacat dar tot nu pot sa fiu de acord. Nu cred ca un carucior de care ne vom folosi cativa ani (dupa care va ajunge la tara unde presimt ca vor cloci gainile in el) merita mai mult decat celulele stem. Nici nu stiu de ce

  sau cand caruciorul a devenit o chestie de fite, nici nu stiam ca exista si la capitolul asta o moda. Abia acum vad si eu in ce lume il aduc pe Matei!

Nu vreau sa ajung sa spun „Eu nu am avut asa ceva si nu mi s-a intamplat nimic” si sa judec in felul acesta de fiecare data cand trebuie sa ii cumpar lui Matei ceva. Nu vreau nici sa pic in extrema cealalta si sa ii dau tot ceea ce mie mi-a lipsit sau parintii nu mi-au cumparat pe motiv ca „nu imi trebuie” iar eu singura m-am educat sa nu am nevoie de ele.

Vreau sa raman rationala! Vreau sa trec cu mult cumpat prin perioada aceasta pe care eu o numesc vulnerabila. De ce? Pentru ca stresul nasterii care se apropie e accentuat si de faptul ca nu am nu stiu ce lucru, nu am pregatit camera si tocmai acum am tendinta sa ma grabesc si sa nu mai fiu atenta la detalii la care, de obicei, as fi. Deocamdata nu am devenit prea sensibila la lucrurile astea, nu avem nici patut, nici carut, nici scaun de masina si nu cred ca asta va fi o problema in prima zi de viata a copilului. Nu vad nasterea ca pe un deadline la cumparaturi. Nu cred ca Matei ma va dispretui daca, la 15 ani, ii voi povesti ca el nu a avut patut din prima zi, carucior de firma iar suzetele lui au fost sterilizate dupa metode clasice!