De multe ori ne vine greu sa exprimam in cuvinte ce simtim si mai ales sa anuntam anumite vesti dureroase. Ele se refera la boli, decese, despartiri

Momentul aflarii unei astfel de vesti ni-l reamintim cu totii. Este ceva fulgerator, care pare de necrezut, avem senzatia ca nu ni se intampla noua, ca este o confuzie sau o greseala. Fie ca este vorba despre un diagnostic grav, despre un accident, despre moartea unei persoane, despre o plecare sau un divort. Trecem atunci prin stari de dezorientare, groaza, disperare, furie, in care incercam sa negam ceea ce tocmai am aflat, gandind ca este imposibil. Apoi, incercam sa acceptam, "sa facem ceva" daca acest lucru este posibil, sa cerem ajutor.

Prezenta unui copil in acele momente este o dificultate in plus, intrucat simtim nevoia acuta sa-l protejam, sa-l ferim de "acest ceva rau", pe care tocmai l-am aflat, pentru ca nu vrem sa-l facem partas suferintei prin care trecem, nu vrem sa se sperie, sa vada lacrimile, disperarea sau reactiile noastre…

Uneori, vinovatia este cea care ne copleseste, mai ales cand este vorba despre o despartire, ne gandim in acele momente ca pentru copil va fi o suferinta pe care o puteam evita dar n-am facut-o, ca nu are rost sa-i spunem, ca nu va intelege, ca este prea mic pentru a-i explica lucruri atat de dure si adesea ajungem sa-i ascundem, sa-l mintim in legatura cu ce se intampla pentru "a-l proteja".

Familia considera adesea ca este mai bine sa NU vorbeasca cu copilul despre aceste situatii din diferite motive. Unii cred ca un copil nu poate intelege un astfel de eveniment, altii ca i-ar face rau, cei mai multi se tem de reactia pe care copilul ar putea-o avea. O parte dintre adulti spun ca li se pare inutil sa-l anunte intrucat "copilul nu are nici o vina" si nici posibilitatea de a schimba cumva lucrurile. Altii exprima astfel: "Ce rost are sa-i intunecam copilaria cu aceste lucruri atat de triste, pe care nimeni nu le-a dorit?"

Copilului i se gaseste de cele mai multe ori o alta ocupatie, este trimis la bunici sau la un prieten, intrebarile lui sunt evitate sau cei din jur incearca "sa-i distraga atentia". Ulterior, adultii se gandesc cum ar putea gestiona situatiile in care copilul cere informatii, observa absenta persoanei respective. Acela este un moment de cotitura in care ei aleg, fie sa se apropie incet-incet de adevar prin spusele lor, fie, dimpotriva, cauta un scenariu prin care sa ascunda cele intamplate. Ne sunt atat de cunoscute fraze ca: "Bunica este in continuare la spital", pentru a amana anuntarea decesului acesteia, "Tata este ocupat si sta mult la serviciu", pentru a justifica absenta de acasa a partenerului de care tocmai am divortat.

Insa, pe masura ce trece timpul, situatia se agraveaza, astfel incat la un moment dat adultii isi pun serios problema de a remedia aceasta situatie. "Trebuie sa-i spunem adevarul, dar nu stim cum s-o facem", Nu putem continua asa… ", "Am epuizat toate variantele si copilul pune in continuare alte si alte intrebari" sunt cateva dintre frazele pe care le auzim cel mai des atunci cand ne este cerut ajutorul.

In afara acestor situatii, exista si cele in care copilul incepe sa aiba un simptom observat de adulti "De atunci, a reinceput sa faca pipi in pat noaptea" - enurezis, "Nu mai doarme, ii e frica de…, vrea sa stau in permanenta cu el" - anxietate, fobii, "Nu mai invata, nu mai merge la scoala - esec sau abandon scolar etc. Sigur ca situatiile sunt diferite de la copil la copil, in functie de varsta lui cronologica si de dezvoltarea intelectuala si emotionala, de atitudinea parintilor si de tipul evenimentului traumatizant. Pot fi manifestari somatice, tulburari de comportament, de limbaj, inchidere in sine, depsresie, pierderea increderii, incapacitate de adaptare si atatea altele. Citind aceste randuri, probabil va vin in minte mai multe intrebari: 

• Ce este de facut?;
• Este bine sa-i spunem copilului ce s-a intamplat?;
• Cum sa-i comunicam o astfel de veste?;
• Cum va reactiona copilul?;
• Cum sa-l ajutam sa suporte suferinta?;

Vom incerca in articolele urmatoare sa raspundem la aceste intrebari.

de Anca Pietraru, psiholog in cadrul Centrului de Psihologie de Actiune si Psihoterapie

Cum sa spunem lucruri pe care nu ma vrea sa le spunem niciodata? (II)