Daca copilul spune ca n-a luat nicio nota la scoala, chiar daca stie ca a luat - minte! Daca adultul ii spune copilului ca l-a adus barza, desi stie ca biata pasare n-a avut nicio contributie - minte! Daca copilul spune ca il doare burta si nu poate merge la scoala, desi nu-l doare burta - minte! Daca mama ii spune copilului ca, daca mai plange, vine politistul, desi stie ca nu se va intampla asa - minte!

Exemplele ar putea continua oricat dar nu ne-am propus sa vedem de cate feluri sunt minciunile, ci sa raspundem la cateva intrebari:

1. Care sunt motivele pentru care mintim ?
2. Ce urmarim mintind?
3. Ce avantaje si ce dezavantaje au minciunile pe care le spunem?
4. Ce facem cand vine momentul sa recunoastem ca am mintit ?

Multe si grele intrebari, dar sa ne luam inima in dinti si sa incepem... Mai intai veti spune probabil ca "a minti" este un termen prea dur pentru ceea ce le spunem copiilor cand sunt mici. Ca nu le puteti spune adevarul care este dureros, greu de spus sau imposibil de inteles si atunci.... Sa nu uitam ca exista si minciuna prin omisiune. Sa spui ceva care nu este complet, dar care schimba sensul a ceea ce ai spus inseamna, din pacate sau din fericire, tot a minti.

Asadar... care sunt motivele pentru care adultii ii mint pe copii? Intrebarea inversa e prea simpla!

• O fi lipsa de timp? Ce sa te apuci sa-i explici piciului de la inceput... mai simplu ii spui ce-ti vine in minte... totusi cum se face ca ce-ti vine in minte are atat de putina legatura cu realitatea?


• O fi jena? Cum sa-i spunem copilului asa ceva?


• O fi teama? Daca pune in continuare intrebari, ce-i mai raspundem? Daca ne crede slabi, daca nu ne mai iubeste...


• O fi dorinta de putere? Sa ameninti copilul cu "bau-bau", sa-l faci sa te asculte, "sa-ti stie de frica"...


• O fi dorinta de a "proteja" copilul? Ca sa nu sufere, ca sa nu planga, ca sa nu ceara ceea ce nu-i putem cumpara...

De fapt ce urmarim cand il mintim ? De cele mai multe ori, incercam sa scapam de intrebarile in lant, de explicatii, de curiozitatea lui. Uneori poate nu stim ce sa-i raspundem, intrebarea ne ia prin surprindere, alteori ne amintim de ce ne-au spus proprii nostri parinti cand eram mici si continuam "traditia".

E drept ca minciunile au avantajele lor incontestabile. Sunt scurte, sunt frumoase, unele chiar splendide, ne dau senzatia de putere, ne scot din incurcatura. Totusi, la un moment dat, incep sa ne incurce. Regretam ca le-am folosit. Ca doamna care ne-a scris un frumos mesaj in care ne dezvaluie ca presata de copilul care o intreba pe unde ies copiii, i-a spus ca "prin buric ". Intrebarea care se pune este : "cum dregem o astfel de minciuna?". "Ce-i spunem copilului?". Ceva de genul: "Stii cand erai mai mic nu am vrut sa-ti spun, dar copiii nu ies prin buric, ci prin vagin" sau "Nu stiu ce a fost in mintea mea cand ti-am spus ca copiii ies prin buric, de fapt am vrut sa-ti spun despre nasterea prin cezariana...".

E greu de "dres" o minciuna, dar e mai bine decat s-o lasam asa la nesfarsit sau sa negam cu desavarsire in fata copilului devenit intre timp adolescent: "Nu ti-am spus eu asa ceva niciodata", "Nu de la mine ai auzit asta, altcineva ti-a spus".

In acelasi timp, ne putem aminti ca daca nu vrem, nu stim sau nu putem sa-i spunem copilului un anumit lucru, vom gasi si un alt mod decat minciuna. Fie il trimitem la altcineva sa-i spuna, fie ii spunem pe scurt sau in linii mari, promitandu-i sa revenim peste un timp, fie cautam raspunsul impreuna cu el pornind de la ce stie deja despre acel subiect. Putem sa cerem ajutor atunci cand nu stim ce sau cum sa-i spunem, putem sa ne folosim de carti, fotografii sau filme documentare, jocuri sau exemple din viata reala.

Sigur ca uneori ne este greu, ne simtim incurcati, nu ne gasim cuvintele, poate ca este trist sau pare jenant ceea ce avem de spus. Ii putem vorbi copilului despre starea noastra, amintindu-ne ca saptamana trecuta in "Dincolo de cuvinte", am spus cate ceva despre cum copilul isi simte parintii dincolo de ceea ce ei spun.

de Anca Pietraru, psiholog in cadrul CPAP