Am umblat prin spitale în ultimul timp din cauza unor complicaţii la o apendicită nedepistată la timp. Am tot fost la diverşi medici timp de câteva săptămâni, acuzând dureri mari abdominale, am făcut vreo două ecografii, la clinici private diferite, şi totuşi niciun doctor n-a fost capabil să-mi descopere boala.

Am umblat prin spitale în ultimul timp din cauza unor complicaţii la o apendicită nedepistată la timp. Am tot fost la diverşi medici timp de câteva săptămâni, acuzând dureri mari abdominale, am făcut vreo două ecografii, la clinici private diferite, şi totuşi niciun doctor n-a fost capabil să-mi descopere boala.

Până când, într-o duminică am căzut lată în bucătărie şi am fost dusă de urgenţă la spitalul Floreasca. Aici m-au operat imediat şi au descoperit că aveam cavitatea abdominală plină cu puroi. În timpul operaţiei am intrat în blocaj renal, am făcut un stop cardiac şi un accident cerebral. Nu m-am trezit din anestezie. Am stat în comă două săptămâni, timp în care mama şi soţul meu făceau cu rândul la căpătâiul meu, chinuindu-se să nu se gândească la ce ar fi mai rău. Aveam doar 29 de ani şi o clasă de elevi care mă aştepta să le predau litera M, de la "mama”.

Ceea ce poate părea de necrezut este faptul că pentru mine această experienţă a fost una straniu de plăcută, în ciuda faptului că după mai bine de o lună de la operaţie am ieşit din spital ca un copil care trebuia să înveţe să facă totul de la început: de la mers, mâncat, vorbit. Iar toate astea m-au făcut să pierd un an de şcoală, pentru că sunt învăţătoare, cum vă spuneam.

Coma a fost pentru mine o experienţă fantastică. Nu-mi amintesc exact cum s-a întâmplat, dar ştiu că acum eram în bucătăria mea, chinuită de aceeaşi durere surdă în partea dreaptă a burţii, pe care nimeni n-o dezlega. Apoi, m-am trezit pe un coridor lung şi alb, despre care am crezut iniţial că e al spitalului. Îmi spuneam că sunt în vreo sală de aşteptare, deşi nu vedeam pe nimeni în jur. Era o atmosferă lăptoasă şi un miros plăcut, ca de aer foarte ozonat, de la munte.

Trăgeam aer în piept şi avansam în acelaşi timp pe coridorul alb lăptos spre ... medic, gândeam eu. De fapt, e mult spus că gândeam, pentru că simţeam tot ce trebuie să fac de parcă ar fi fost ceva firesc.
 
Dintr-o dată coridorul lăptos şi aerul curat s-au dezintegrat şi am ajuns pe o pajişte minunată. Soare, iarbă verde, flori, ciripit de păsărele. Doar că eu nu mai eram un om, ci un spirit. Eram ceva imaterial, pluteam, vedeam, simţeam, dar nu mă vedeam pe mine însămi. Nu ştiu dacă puteţi înţelege ce senzaţie ai când te trezeşti din somn, de exemplu, şi nu-ţi mai vezi mâinile, picioarele, corpul. E straniu, şi mă gândesc acum că aş fi putut să intru în panică, dar nu s-a întâmplat. Lucrurile erau de aşa natură încât totul mi se părea firesc.

 
Eram parcă tot eu, deşi nu mă chinuiau amintiri sau griji pentru familie sau serviciu. Mă simţeam liberă şi fericită, ca niciodată până atunci. Experimentam senzaţii noi, de exemplu mă puteam insinua într-o floare, fiind chiar floare, simţeam razele soarelui pe petalele mele. Sau mă puteam "întrupa” într-un fluture, făcând salturi dintr-o frunză în alta.
 
La un moment dat o entitate mai mare ca mine, deşi la fel de invizibilă, mi s-a adresat cumva. Nu într-un limbaj omenesc, ci prin gânduri, cred. M-a făcut să înţeleg că asta este o fază "a jocului” în care eram liberă să experimentez, dar asta pentru că trebuie totuşi să aleg ce vreau să fiu.

Urma să aleg o întrupare, probabil, pentru că atunci am simţit că lucrurile sunt mai serioase decât le credeam. Mă gândeam, brusc cu mintea mea de om, dacă aş putea să fiu o floare sau un fluture sau o pasăre. Şi nu ştiu dacă şi ce urma să aleg, pentru că până la urmă nu a fost nevoie.

M-am trezit pe un pat de spital, într-un salon cam mizer, iar Gabi, soţul meu, era alături.  Şocul a fost cu atât mai mare cu cât atunci când am deschis ochii parcă toată greutatea trupului meu de om normal a fost pusă în aripile fluturelui din lumea de dincolo. Pentru scurt timp m-am simţit aşa de rău că m-am trezit din acel vis extraordinar – pentru că eu aşa l-am crezut iniţial – încât voiam să adorm şi să visez din nou. Când am făzut feţele fericite şi îngrijorat-uşurate ale părinţilor şi soţului mi-am dat seama că se întâmplase ceva mai mult decât un vis.
 
Când am aflat cât am stat în comă m-am speriat pentru că mi-am imaginat că visul era doar un pas în drumul către moarte. Poate că moartea ar fi fost ceva frumos, în cele din urmă, dacă experienţa mea din comă şi-ar fi urmat cursul, cine ştie? Deocamdată eu prefer să trăiesc, chiar dacă viaţa din spital s-a dovedit mai urâtă decât coma, iar toată experienţa s-a datorat până la urmă lipsei de profesionalism a medicilor care m-au consultat şi nu mi-au descoperit la timp afecţiunea.