Eram la ţară la mamaie, într-una din vacanţele de vară, când unul dintre verii mei mai mari a decis să mă înveţe ce face mama cu tata, ca să ne distrăm. Eu aveam zece ani, el 15.

Eram la ţară la mamaie, într-una din vacanţele de vară, când unul dintre verii mei mai mari a decis să mă înveţe ce face mama cu tata, ca să ne distrăm. Eu aveam zece ani, el 15. Mărturisesc că deşi de atunci au trecut mai bine de 15 ani nu reuşesc să-mi amintesc exact momentul şi modul în care s-a întâmplat exact. Ştiu doar că lucrurile s-au repetat timp de câţiva ani, până când m-am trezit într-o zi să spun NU. A fost de parcă cineva fusese stăpân pe viaţa mea până atunci şi eu m-am trezit brusc în situaţia asta, fără să ştiu exact cum a început şi am acceptat-o atâta timp.

Îmi amintesc tot timpul argumentul suprem al vărului meu care-mi spunea – atunci când mă împotriveam – că nu trebuie să mă tem de o eventuală sarcină, că el e mare şi ştie să mă ferească. Eu nici măcar nu aveam ciclu, darmite să ştiu ce e aia o sarcină...

Lucrurile au încetat atunci când am devenit conştientă de ele, dar au rămas ca o pată de neşters în creierul meu. Mă simţeam murdară şi nu atât pentru că fusesem dezvirginată înainte de vreme, ci pentru că ştiam că fusesem cumva de acord cu asta, în ciuda faptului că nu-mi aminteam de consimţământul meu.

Dar trebuie să fi fost, nu? Asta şi-a pus amprenta pe întregul meu comportament cu băieţii din adolescenţă şi până târziu în viaţă. Ştiam că nu sunt ca celelalte fete, că am un trecut, că sunt cumva mai prejos. Ca un fel de "bun deteriorat”... Mă desconsideram fără să fie nevoie, pentru că, nu-i aşa, urmele unui viol nu sunt scrise pe frunte.

Când am avut primul prieten, abia pe la 20 de ani, mama a început să pună presiune pe mine ca nu cumva să mă culc cu el înainte de căsătorie. Între noi nici măcar nu fusese vorba de căsătorie, abia ne cunoşteam de câteva luni.

Până la urmă, într-una din zile, când mama ne-a surprins giugiulindu-ne pe canapea, şi a început să-mi ţină morala obişnuită, n-am mai rezistat şi i-am mărturisit păcatul pe care-l purtam de atâta vreme asupra mea.

Mama a fost şocată. Trecuseră atâţia ani, şi ea nu a ştiut nimic din ce s-a petrecut, în apropierea ei. A urmat un scandal monstru în familie, ruptura noastră de rudele mamei care nu înţelegeau ce i s-a năzărit mamei să-l ocărască pe vărul meu. Mi-a fost groază să nu cumva să spună tuturor, în marea ei supărare, dar a preferat să rămână o enigmă pentru toţi ai ei.

În timp, ne-am înstrăinat de familie, de parcă noi am fi fost ciumate. Ciudat cum un  violator, trecut sub tăcere pentru protecţia victimei, îşi păstrează locul în societate, în schimb, victima suportă consecinţele. Vărul meu e căsătorit, are copii, familie, o soţie iubitoare. Are şi el o fiică, nu pot decât să sper că nu i se va întâmpla ce mi-a făcut mie tatăl ei.

Viaţa mea are aparenţe normale. Chiar dacă am avut câţiva prieteni până acum, nu am reuşit să mă căsătoresc. Nu pentru că n-am vrut. Nu sunt împotriva întemeierii unei familii, dar poate că n-a fost să fie.

Cel mai greu mi-a fost abia la prima relaţie serioasă, în care a trebuit să ajungem şi la sex. Evident îmi era greu să-i explic prietenului meu de atunci că nu mai făcusem niciodată dragoste cu adevărat, pentru că ar fi văzut apoi că nu mai eram virgină şi ar fi crezut că-l mint. Nu am vrut nici să-l împovărez cu povestea mea. Aşa că în prima noapte de dragoste, care pentru orice femeie ar trebui să fie o amintire de neuitat, eu am fost stresată de dilema: să-i spun sau să trec sub tăcere trecutul meu? Nu i-am spus, dar nici experienţa n-a fost de neuitat. Ca şi altele de după.
 
Nu văd în sex o plăcere, aşa cum povestesc alte femei. Cred că acel păcat săvârşit fără voia mea în copilărie m-a condamnat pe viaţă să nu fiu o femeie normală. În continuare am o părere mai proastă despre mine decât ar trebui. Nu ştiu dacă după atâţia ani mai e de vină acea întâmplare, sau mi-am consolidat în timp o mentalitate de învinsă. Cert e că aşa cum arată viaţa mea sentimentală acum, la 26 de ani, sunt o învinsă.