Locuiam în apartamentul ăsta de aproape patru ani. Când ne-am mutat am zis că l-am apucat pe Dumnezeu de picior, pentru că era fix ce ne doream: clădire veche, arhitectură frumoasă, la ultimul etaj, luminos, ferestre largi şi o terasă mare orientată spre răsărit, cu soare vesel dimineaţa şi umbră tihnită după amiaza.

Locuiam în apartamentul ăsta de aproape patru ani. Când ne-am mutat am zis că l-am apucat pe Dumnezeu de picior, pentru că era fix ce ne doream: clădire veche, arhitectură frumoasă, la ultimul etaj, luminos, ferestre largi şi o terasă mare orientată spre răsărit, cu soare vesel dimineaţa şi umbră tihnită după amiaza. Era prima noastră casă, fusese aproape un chilipir ca preţ, dat fiind că ne aflam în plin avânt imobiliar când am cumpărat-o, şi nici prin cap nu ne trecea atunci că vom ajunge să ne blestemăm norocul.

La scurtă vreme după ce ne-am mutat, zugrăvisem şi păstrasem parchetul vechi, pentru că era din lemn şi se prezenta bine. Nu aveam prea multe lucruri în casă. Eu şi Victor eram împreună de cinci ani, dar locuisem mai mult prin gazde. Cu banii de la nuntă, plus un credit, am reuşit să ne luăm casă, nu ne-au mai ajuns şi de mobile. Aşa că goliciunea ei ni se părea foarte sexy. Într-o seară ne-am trezit speriaţi că se tot auzea zgomot de paşi prin camere, şi am avut senzaţia că intrase cineva peste noi. Aprins lumina, patrulat prin casă, Victor a făcut şi nişte glume despre forţa lui şi peste toate s-a lăsat tăcerea. Ne-am culcat la loc, dar a doua noapte situaţia s-a repetat. Era un zgomot uşor de paşi, de parcă cineva călca în vârful picioarelor, dar era trădat de duşumeaua veche, care scârţâia.

Am decis că parchetul e prea vechi şi ne joacă feste, trosnind când ne e somnul mai dulce. Am schimbat parchetul.
Nu s-au mai auzit paşii, în schimb erau tot felul de zgomote prin casă. De parcă ar fi fost vie şi avea propriile activităţi. Cum eu am avut atunci o perioadă între job-uri, am stat mai mult acasă şi în timpul zilei. Aşa am avut ocazia să constat că totuşi ceva-ceva e straniu la casa noastră.

Până la urmă mama a venit cu ideea că trebuie să facem o sfeştanie, că aşa se face oricum în casă nouă. Victor a fost de acord, deşi nu se dă în vânt după preoţi, şi am zis că nu poate să strice cu nimic nişte apă sfinţită în casă. Am chemat un preot din apropiere, a făcut ritualul, au urmat câteva zile liniştite, apoi s-a dezlănţuit iadul.

De data asta n-au mai fost zgomote, n-au mai fost paşi, ci pur şi simplu o presiune ciudată care ne făcea foarte nervoşi. Nici nu intram bine pe uşă că începeam să ne ciondănim amândoi. Era o chestie evidentă, de vreme ce se întâmpla să ieşim în oraş şi să ne simţim bine, iar când intram în casă brusc ni se schimba atitudinea şi dispoziţia.

La început am pus stările astea nervoase pe seama lucrurilor externe care ni se întâmplau: job-uri stresante, şefi, situaţia materială. În anul doi de locuit acolo am plecat pentru mai multe luni în Franţa. Victor a căpătat o bursă de studii şi l-am însoţit. Lucrurile au intrat în normal în viaţa noastră şi aproape că uitasem cum e să ne certăm. Am revenit în casa noastră luminoasă după zece luni, timp în care eu rămăsesem şi gravidă.

La o lună după ce ne-am întors, am pierdut copilul. Medicii n-au avut nicio explicaţie. Pur şi simplu mi-au spus că am fost stresată, şi că femeia modernă e mai predispusă la situaţii din acestea inexplicabile.
 
Apoi am început din nou să ne certăm şi ajunsesem aproape să nu ne mai vorbim. La un moment dat, Victor s-a mutat din casă, ajunsesem să nu ne mai suportăm.

În iarna celui de-al treilea an, Victor a decis să ne mai dăm o şansă înainte de a divorţa. În fapt, lucrurile erau ciudate, pentru că niciunul dintre noi nu voia să se despartă, când ne întâlneam în oraş eram tot noi, cei dinainte, fără ură şi fără supărări. Am plecat la munte, la o cabană a unor prieteni. Am stat acolo două săptămâni, timp în care ne-am dat seama că nu e nimic în neregulă cu noi, ci casa este cea care ne desparte.
 
Oricât de greu şi de aiurea ni se părea gândul ăsta, am dezbătut povestea pe toate părţile şi am ajuns la concluzia că trebuie să vindem casa. Nici măcar nu ştim dacă e blestemată, bântuită sau pur şi simplu nu ne place ea pe noi. Ne gândeam la un moment dat dacă nu vom face astfel un rău şi mai mare altor oameni? Noi am fost suficient de tari şi nu a reuşit să ne despartă, dar dacă altă familie nu e la fel de norocoasă ca şi noi? Sau, cine ştie, dacă se poate merge mai departe decât a fost în cazul meu cu pierderea sarcinii? Eu sunt convinsă că am pierdut sarcina din aceeaşi cauză ciudată care ne face să ne certăm când suntem acasă.

Acum am închiriat o garsonieră şi aşteptăm să se vândă casa cu probleme. Ghinionul final este că au scăzut preţurile atât de mult, încât chiar şi chilipirul la care am luat-o atunci tot mare pare. Deci vom pierde bani, dar măcar vom fi liniştiţi.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.