După calculele de atunci, acum mai am puțin și devin oficial bătrână. Mama mea a ajuns acum la o vârsta pe care, toată copilăria nu o puteam percepe. Oricum, unul din semnele ieșirii din copilărie este acceptarea faptului că îți îmbătrânește mama. Copil fiind, aveam impresia că mama va fi mereu tânără. Eram convinsă că mamele nu îmbătrânesc. Bunicii îmi păreau a fi categoria vulnerabilă în fața timpului - ei chiar îmbătrâneau. Dar mama? Sau tata? Ei nu aveau cum să facă una ca asta.

Din păcate, la scurt timp după ce am devenit om mare, tata avea să-mi zdruncine din temelii tot ceea ce știam eu despre oameni: că părinții încep și ei să îmbătrânească, că la 50 de ani nu ești chiar așa bătrân și că, oricum, nici nu trebuie să fii foarte bătrân ca să mori. Tata a murit cam tânăr, judecând eu cu mintea de acum. 

Bunicii s-au dus și ei cu toții și am rămas, eu și fratele meu, doar cu mama. Poate e disperarea că ne-a rămas doar ea, poate e un semn al bătrâneții noastre, dar noi ne comportăm cu ea ca și când le-am ști pe toate mult mai bine ca ea.

Este o chestie pe care o remarc la toți cei din jurul meu: tendința de a-și îngriji părinții sau bunicii ca pe niște copii. Ne raportăm la ei ca la niște ființe incapabile să ia niște decizii corecte. Avem o grijă exagerată și vrem să ne impunem în fața lor ca niște mame disperate să-și apere de microbi copiii care se joacă în noroi.

 

M-am regăsit și eu, în conversațiile cu fratele meu, spunând că nu trebuie să o lăsăm pe mama să facă cine știe ce lucru. Și ca noi mai cunosc. Am prieteni care își controlează părinții: ce fac, unde se duc, cât stau, le controlează dieta, activitatea, viața cu totul.

La fel a făcut și mama mea cu mama ei. Bunica mea a trăit jumătate din viață cu un anevrism pe creier, cu o inimă bolnavă și multe altele. Mama mea a avut grijă de ea până în ultima clipă. Îi pusese foarte multe interdicții: nu mai avea voie să mănânce grăsimi, nu mai avea voie să facă efort, nu mai avea voie să stea în soare. Ce făcea bunica mea? Le respecta când era mama de față!

Sunt convinsă că asta face și mama cu toate interdicțiile pe care i le punem: zice ca noi și face ca ea.

Am stat și m-am gândit mai mult la asta în ultimul timp: cum de noi, copiii, ne transformăm în niște adulți superiori și vrem să ne impunem în fața celor care ne-au crescut? Cum de, atunci când noi ne maturizăm, facem acest schimb de roluri ca și când părinții noștri nu ar fi capabili să se îngrijească singuri și să-și ia propriile decizii?

Mi se pare că greșim. Mi se pare că facem exact pe dos! Cred că părinții noștri au fost destul nevoiți să ia decizii în funcție de noi. Cred că abia acum, când noi suntem adulți, este momentul lor de libertate. Au luat suficiente decizii ținând cont de noi. Poate că grija și respectul pentru ei ar trebui să ni le manifestăm exact invers: lăsându-le libertatea de decizie. 

Să nu uităm că sunt părinții noștri, nu copiii noștri! Și, mă rog, să ne comportăm cu ei așa cum am vrea să se comporte și copiii noștri cu noi când vom fi bătrâni.

 

Se spune că trebuie să te porți frumos cu copiii tăi pentru că ei îți vor alege azilul. Eu zic că trebuie să te porți frumos și cu părinții tăi pentru că așa îți înveți și copiii cum să se comporte cu tine. 

 

Pe aceeasi tema...

• Aș vrea să nu uit niciodată lucrurile astea
• Ce m-a ținut pe linia de plutire după ce am divorțat

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!