Şi am această urmă de regret nu pentru că aş fi pierdut timpul până acum, ci pentru că pur şi simplu în fruntea listei de priorităţi sunt acum creşterea şi educarea celor doi copii de 8 şi aproape 7 ani, iar pasiunile mele au trecut pe un loc secund.

Povestea mea se aseamănă probabil cu a majorităţii mamelor din România: venirea pe lume a copiilor m-a luat oarecum pe nepregătite, ca pe autorităţile locale mereu surprinse de căderea ninsorilor iarna. Dar după perioadele de nesomn, depresii post-partum, fricile reînceperii activităţii profesionale şi muuulte alte dileme existenţiale, m-am reîntors la... mine, m-am reconectat la propriul sine, m-am adaptat noii mele vieţi în patru şi am renăscut. Astfel că la 33 de ani am început să mă simt mai vie ca niciodată, să îmi iubesc propria viaţă, copiii, căsnicia, jobul mai intens ca niciodată. Şi în plus, să am un dor nebun de călătorii.

Încă din primiii ani de viaţă ai copiilor, neavând prea mult sprijin pe lângă noi, i-am purtat cam peste tot cu noi, de la banalele cumpărături din supermarket-uri şi până la concediile în ţări străine.

 

Îmi amintesc şi acum prima vizită într-un hypermarket cu Andrei de nici 2 luni. Pediatrul ne-a spus clar: fără plimbări în mulţime la vârsta asta! Doar scurte ieşiri prin cartier, fără prea multe vizite, întrucât copilul e prea mic şi nu este bine să intre în contact cu prea multă lume pentru a nu se îmbolnăvi şi alte asemenea sfaturi pentru părinţi normali şi responsabili. Dar să stau doar în casă şi în faţa blocului, chiar şi pentru o perioadă limitată, nu a fost niciodată un proiect din măreţele mele vise... Şi nu ştiu dacă datorită nebuniei vârstei relativ tinere la care am născut sau pur şi simplu pentru că nu acceptam ideea de a “sta locului”, am decis să îi port cu mine cam peste tot, asumându-mi riscurile şi responsbilităţile care au derivat odată cu luarea acestei decizii.

 

Astfel că prima călătorie “serioasă” a lui Andrei a fost la nici 6 luni, când am făcut un tur de 10 zile prin ţară, iar a lui Răzvan la 2 luni când ni s-a făcut un dor nebun de mare sau mai bine spus... MI s-a făcut un dor nebun de mare şi fără să ne gândim prea mult, am încărcat maşina cu scutece, cărucior, pătuţ şi multe alt nimicuri necesare îngrijirii celor doi copilaşi de 2 luni şi respectiv, un an şi 4 luni şi.... mareeeee iată-ne! Nici măcar nu ne-am căutat cazare înainte. Îmi amintesc şi acum privirea îngrozită a mamei când i-am spus că plecăm şi vorbele ce-i trădau îngrijorarea: “şi dacă nu găsiţi cazare?”. Dar am găsit, chiar la un preţ convenabil în plin sezon şi într-o zonă liniştită şi frumoasă. Ştiţi cum se spune că dacă îţi doreşti cu adevărat ceva, Universul lucrează şi lucrurile se întâmplă exact aşa cum îţi planifici mental. Aş putea scrie un roman cu multe pagini despre călătoriile, drumeţiile şi aventurile noastre.

Să nu credeţi că a călători cu copiii e numai lapte şi miere… O, nu! Primul concediu… ratat, l-am experimentat tot în familie… Dar acest termen – ratat – la aproape 8 ani după ce l-am trăit are o altă conotaţie. De fapt, nu a fost deloc ratat, a fost doar începutul unor altfel de concedii. Pur şi simplu trebuie să te resetezi şi să accepţi că odată ce pleci cu copiii în concediu nu mai poţi face lucrurile pe care le făceai când erai singur, adică nu mai poţi pleca doar cu alocaţia păstrată cu sfinţenie un an întreg, nu mai poţi colinda cluburile liber ca pasărea cerului, nu mai poţi dormi nopţile pe plajă sau face alte lucruri minunate pe care nu le pot descrie în acest articol. Poţi în schimb să te bucuri de fascinaţia copilului la prima întâlnire cu marea, la extazul din privirea lui când îşi întoarce privirea către Big Ben, la minunea de a descoperi lumea prin ochii minunaţi ai unei făpturi care stă mai tot timpul atârnată de gâtul tău. Poţi să trăieşti experienţa cunoaşterii mult mai profund, poţi să te redescoperi şi să îţi cunoşti copilul şi sub o altă formă şi, poate cel mai important, îl poţi ajuta să îşi deschidă aripile şi să înveţe să zboare liber, neînfricat, să iubească şi să respecte ceea ce îl înconjoară.

Când privesc înapoi, în anii copilăriei, văd o fetiţă blonduţă, alintată de toată lumea, dar timidă şi gata să plângă şi dacă un coleg de grădiniţă ridică doar un deget asupra-i. Crescută în cultul lui “e ruşine” sau “nu-i frumos”, sau “faci asta pentru că aşa spun eu” sau multe alte stereotipuri – fără să exagerez, cred că aş putea scrie un volum întreg numai cu asemenea reguli învăţate în primii ani de viaţă – am luptat mult timp cu mine însămi pentru a mă accepta aşa cum sunt, a avea încredere în mine şi a-mi învinge cele mai urâte frici. Cred cu tărie că fiecare fiinţă se naşte în stare pură, dar din prima clipă în care un adult o atinge sau o priveşte, începe să fie “modelată”. Educaţia pe care o primim este ca o pecete invizibilă pe care o purtăm în frunte toată viaţa. Iubirea, întelegerea, compasiunea, altruismul sau generozitatea nu sunt sentimente cu care ne naştem, ci le dobândim cel mai adesea de la părinţi. La fel şi libertatea, stima de sine, încrederea în propria persoană, capacitatea de a vorbi în public, toate le vom dezvolta uşor dacă atunci când suntem copii, părinţii îşi manifestă încredere în noi, dacă ne încurajează sau dacă ei înşişi sunt nişte adulţi responsabili, iubitori şi netemători.

 

Am cunoscut mulţi copii care socializau cu dificultate sau se ascundeau după fusta mamei la vederea unor persoane străine. Sigur, copiii se schimbă în timp mi-ar spune unii. Şi ce legătură au călătoriile cu leadership-ul? În opinia mea, fiecare nouă călătorie, nu e doar o nouă aventură. Este şi un obiectiv pe care mi-l stabilesc şi pe care îmi doresc cu tot sufletul să îl ating.

 

De aceea, am început să le spun mai des copiilor că nu există nu pot, că nu există obstacole de netrecut, că orice teamă au, o pot învinge, că orice destinaţie poate fi accesibilă dacă îţi doreşti cu adevărat să o cucereşti. Îmi place să îi văd entuziasmaţi când le povestesc despre o nouă destinaţie, ador zâmbetele lor largi când descoperă noi specii de peşti într-un nou acvariu vizitat şi iubesc cu adevărat scenariile pe care şi le fac pornind de la ceea ce văd, aud, gustă sau simt în fiecare aventură pe care o trăim împreună.

 

Toate acestea şi multe altele pe care le vom sădi în aceşti ani minunaţi ai copilăriei cred că sunt o bază bună pentru un viitor lider. Nu îmi fac scenarii referitoare la viaţa copiilor mei, nu îmi proiectez propriile vise asupra lor, vreau cu adevărat să îi scutesc de această povară pe care mulţi din generaţia mea o poartă de la proprii părinţi. Vreau doar să le arăt că există şi altceva dincolo de uşa casei noastre, de şcoala lor, de societatea în care s-au născut şi că visele lor sunt cele mai importante. Vreau să devină nişte adulţi împăcaţi cu ei înşişi, fără fricile cu care m-am confruntat eu şi să fie marea schimbare de care societatea noastră are mare nevoie pentru a evolua.

 

Disclaimer: Acest articol a fost scris de Cristina Mazilu, în urma concursului publicat pe 1 februarie 2018. IMedia nu poate fi trasă la răspundere pentru conținutul articolelor în totalitatea lor sau doar pentru o parte a acestora si este absolvit de orice răspundere civilă sau penală cu privire la acestea. 

Pe aceeasi tema...

• Copile, tu să fii fericit!

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!