Sau poate că ești mămică și reziști cu greutate să nu alergi imediat când auzi plânsul unui bebeluș. Probabil că toți am trecut prin unul dintre aceste momente în viață. Însă de ce este atât de greu de ignorat plânsul unui bebeluș?

În primul rând, ar trebui să existe o distincție între plâns și lacrimi. În timp ce lacrimile însoțesc adesea vocalizările plânsului la o vârstă mai înaintată, acestea nu reprezintă o condiție prealabilă a plânsului. Nou-născuții plâng de la naștere, însă nu produc lacrimi până când nu împlinesc 2-3 luni. De asemenea, se pare că aceste strigăte timpurii au o bază evolutivă diferită de plânsul emoțional pe care îl dezvoltăm mai târziu în viață.

Plânsul este un comportament primitiv întâlnit în rândul mamiferelor, iar mecanismele sale de funcționare au la bază un sistem evoluționar cerebral antic. Puii de pisici și de șoareci, precum și bebelușii, pot plânge chiar și atunci când encefalul, care evoluează mult mai târziu, este absent. Plânsul unui bebeluș este asemănător cu plânsul puilor diferitelor mamifere în ceea ce privește structura acustică și contextele în care apare. Plânsul unui bebeluș poate apărea atunci când îi este foame, când simte durere și când este singur.

Plânsul a evoluat pentru a avea un anumit impact asupra ascultătorilor. Nenumărate cercetări au dezvăluit că aceste vocalizări activează anumite regiuni ale creierului adulților, responsabile pentru empatie și atenție. Acest lucru le face foarte eficiente în ceea ce privește atragerea atenției părinților și îndrumarea acestora pentru a oferi siguranță, mâncare, confort sau companie bebelușilor. 

Există și o cercetare aflată în fază incipientă, care indică faptul că oxitocina, numită popular și hormonul iubirii, pare a fi responsabilă pentru acest comportament care atrage atenția. Situațiile incomode pentru sugari sunt corelate cu reducerea nivelurilor de oxitocină și opiacee, iar studiile sugerează faptul că acest lucru declanșează și agravează plânsul unui bebeluș. În momentul în care o mamă aude aceste vocalizări, nivelurile sale de oxitocină cresc și stimulează comportamentul grijuliu. În ceea ce privește relația tată-bebeluș este vorba despre un rol similar pe care îl are oxitocina. În plus, plânsul unui bebeluș poate scădea nivelul de testosteron al bărbaților, stimulând comportamentul grijuliu. De fapt, oxitocina poate amplifica chiar și răspunsul creierului la plânsete, crescând șansele ca acestea să fie auzite și liniștite de către adulți. 

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!