Ne-am cunoscut pe Internet, pe un forum de muzică, şi am conversat multă vreme înainte să începem să flirtăm. Nu aveam gusturi identice la muzică, dar nici nu eram genul care să îi desconsiderăm pe cei care nu ne împărtăşesc valorile. Ceva ne-a apropiat, totuşi. Poate singurătăţile – m-am gândit eu la început – nevoia de dragoste, de flirt măcar sau chiar de comunicare.

Ne-am cunoscut pe Internet, pe un forum de muzică, şi am conversat multă vreme înainte să începem să flirtăm. Nu aveam gusturi identice la muzică, dar nici nu eram genul care să îi desconsiderăm pe cei care nu ne împărtăşesc valorile. Ceva ne-a apropiat, totuşi. Poate singurătăţile – m-am gândit eu la început – nevoia de dragoste, de flirt măcar sau chiar de comunicare.

Eu am rămas singură de la 25 de ani de când a murit mama, şi nu am rude. Prietenii ... ştiţi cum sunt, de regulă de sărbători fiecare îşi face un rost în familie. De aceea de vreo trei ani de când a murit şi mama mă simt tot mai singură în perioada asta, când toţi se gândesc să-şi împartă cadouri şi să-şi umple frigiderele.

Aşa că primele noastre discuţii au fost cam anul trecut în perioada asta, când niciunul dintre noi nu se regăsea în preocupările celorlalţi de a se „pregăti pentru sărbători”. Apoi am continuat.

Anul ăsta care se încheie a însemnat pentru mine o perioadă luminoasă, tocmai datorită lui Ionuţ. Ne-am întâlnit prima dată astă vară, când el a venit în ţară (pentru că nu locuieşte în România), şi pot să zic că a fost dragoste şi la ...vedere, nu numai în scris. Pentru că trebuie să recunosc că mă îndrăgostisem de el deja din conversaţiile virtuale.

Şi la el a fost la fel. Chiar dacă nu ne-am spus cu cuvinte ce simţeam unul faţă de celălalt, se înţelegea din mesaje şi din faptul că ne căutam unul altuia compania. Pentru că eram cumva „friptă” din alte relaţii anterioare nu am forţat nota şi nu am făcut eu paşi mari înainte. Am lăsat relaţia să curgă firesc şi nu am insistat în timpul conversaţiilor că avem „o relaţie”. Eram doar doi oameni cărora le plăcea să vorbească despre orice. Aproape orice.

Când a venit în ţară, în vară, am petrecut prima noapte împreună. Simţeam că ne e foame unul de celălalt, atât de bine s-au legat toate. Apoi au mai fost şi alte nopţi, dar el a trebuit să plece din nou în ţara în care munceşte.

Am reluat conversaţiile şi de data asta era parcă un pic altfel. Eu mă comportam ca o femeie îndrăgostită. El se comporta în continuare ca şi până atunci, adică parcă ar fi vrut ca noi să păstrăm aceeaşi relaţie de prietenie şi atât.

Am crezut că poate a fost ceva în neregulă în întâlnirile noastre reale, dar m-a asigurat că nu a fost nimic rău, dimpotrivă. Că s-a simţit foarte bine cu mine. Şi totuşi ceva îmi scăpa.

Până acum o săptămână, când am avut o discuţie mai insistentă despre sărbători. L-am întrebat de ce nu vine în ţară, dacă tot nu are alt program acolo. Pentru că tot insista că nu are niciun plan, dar nu are chef să vină în România, pentru că ar trebui să meargă la părinţii lui care nu sunt în Bucureşti.

Aşa, dintr-una în alta mi-a spus până la urmă care e baiul. Că din oraşul din care e el e şi prietena lui, cu care stă deja de aproape zece ani. Că au plecat împreună la studii acolo şi nu s-au mai întors în ţară, şi că pentru ei şi pentru familiile lor ei sunt ca şi căsătoriţi. Doar că nu au făcut actele oficiale.

Totuşi mi-a zis că din punctul lui de vedere această relaţie cu prietena e ca şi moartă, dar nu are cum s-o încheie pentru că ...„e complicat”. Prin urmare a plasat toată greutatea deciziei pe umerii mei. Deşi nu mi-a spus clar mi-a dat de înţeles că şi-ar dori să continuăm relaţia, dar în condiţiile lui. Prietena-ca-şi-soţie îi va fi în continuare alături acolo, iar eu voi fi o relaţie virtuală, cu întâlniri episodice în ţară.

Sunt într-o postură ingrată, pentru că m-am îndrăgostit de el, clar. Dar nici nu-mi convine statutul ăsta de prietenă de ocazie. Pe de altă parte simt că ceea ce am împărtăşit cu el în anul care a trecut este foarte important pentru amândoi şi ne oferă clar satisfacţii. Dar iată că probabil nu sunt de ajuns. Mă găsesc din nou singură de sărbători, în faţa unei decizii şi mai grele decât singurătatea: ce să fac, să continui sau nu relaţia cu el?

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.