Am început prin liceu, mai mult într-o joacă, să mă gândesc "ce-ar fi dacă...?" Şi nu s-a întâmplat imediat, dar în minutele următoare, orele următoare, se întâmpla ce gândeam eu.

Am început prin liceu, mai mult într-o joacă, să mă gândesc "ce-ar fi dacă...?” Şi nu s-a întâmplat imediat, dar în minutele următoare, orele următoare, se întâmpla ce gândeam eu. Asta m-a intrigat la început, apoi m-a pus pe gânduri. Oare chiar puteam să influenţez faptele oamenilor cu gândul meu? Se părea că da.

Apoi am perseverat. Mi-am antrenat mintea ca să proiecteze cu intensitate din ce mai mare diverse lucruri. Îmi amintesc şi acum cât am râs singură, într-o pauză la şcoală, când m-am uitat fix timp de câteva minute la o colegă care lingea o îngheţată, şi mă gândeam: "ce-ar fi dacă acum i-ar pica tot gogoloiul ăla de îngheţată fix între sâni?”. Era o  colegă cu un piept generos, trebuie spus, şi care se mândrea cu podoabele ei. Şi asta s-a întâmplat în câteva secunde. Fata a început să ţipe, surprinsă şi de întâmplare şi de răceala îngheţatei de pe pieptul ei, iar eu nu mă puteam opri din râs. Colegii mă întrebau ce e aşa amuzant, că au zâmbit şi ei la început, dar nu era cine ştie ce faza. Dar pentru mine era că eu ştiam că eu o provocasem. Sigur, se poate spune că poate oricum s-ar fi întâmplat, dar eu cred că am avut o influenţă.

După asta mi-am încercat puterile pe diverse alte întâmplări. Am împiedicat-o să vorbească pe o altă colegă, când a fost scoasă la tablă, de se întreba toată lumea ce are de deschide gura ca peştii şi nu scoate niciun sunet. Am făcut-o pe o profesoară foarte înţepată să rostească involuntar nişte cuvinte porcoase, după care se înroşea ca racul şi îşi umfla nările de indignare, pentru că nu înţelegea de ce nu se poate controla. Am făcut să-i cadă catalogul din mâini unui prof nesuferit, de atâtea ori în drum spre cancelarie, încât a mers mai mult de-a buşilea până acolo, tot ridicând catalogul şi aplecându-se iar după el. Râdea toată suflarea de elevi adunată, şi nu pricepea nimeni ce are.

În fine, astea au fost peripeţiile din liceu. Ulterior m-am luat cu învăţatul serios şi cu examenele şi am pierdut din "antrenament”. Nu mi-am mai bătut capul cu asta, considerând că e mai degrabă o prostie decât ceva periculos. Dar se pare că în subconştient lucrurile au evoluat. Aşa că într-o zi, când eram deja anul I la facultate, la unul din examene, mi-a picat un subiect total aiurea, la care nu mă aşteptam deloc. Adevărul era că nu citisem partea aia de materie şi am fost nepregătită. Am bătut câmpii cu graţie timp de câteva minute, şi eram sigură că urmează celebra frază "ne mai vedem şi la toamnă, domnişoară”, când mi-a trecut prin cap, aşa, aproape involuntar gândul "dar dacă proful a fi cucerit instantaneu de deruta mea şi mă va invita la o cafea?”. Iar următoarea frază rostită de profesor a fost asta: că i-ar face plăcere să bea o cafea cu mine, ca să discutăm mai în amănunt despre acest subiect pe care se vede că deşi nu l-am pregătit, am reuşit să-l bălmăjesc suficient cât să-i captez interesul. Am făcut amândoi ochii mari în acelaşi timp. Eu pentru că nu mă aşteptam să spună chiar asta, iar el pentru că nu se aştepta, de asemenea.

Până la urmă am ieşit la o cafea cu el. Tipul era tânăr, abia în anul ăla devenise lector, după ce-şi luase doctoratul, şi părea destul de neobişnuit să iasă cu studentele. De altfel, nici nu era OK, dar părea cumva o obligaţie cafeaua aia. A fost cea mai ciudată cafea băută vreodată, pentru că doar eu ştiam ce căutam acolo. Omul acela habar nu avea ce i se întâmplă. Fusese silit de mine, prin forţa gândului, să mă invite la o cafea, şi să-mi dea examenul.

Eram mândră de mine, trebuie să recunosc. Trecusem într-o etapă nouă. Puteam influenţa oamenii nu numai să acţioneze, ci să şi rostească anumite cuvinte. Ceea ce era teribil. După asta m-am distrat şi mai mult încercând să determin diverşi colegi să facă tot felul de declaraţii.

Eram şi eu mirată de ce pot să le transmit. Pe unul foarte îngâmfat şi plin de el l-am silit să-i pupe mâna unei profesoare, în timpul cursului, şi să-i declare că se gândeşte numai la ea. Sala era la fel de încremenită de uimire ca şi profa. Iar tipul aproape că plângea de frustrare, că nu pricepea ce i se întâmplă. Aşa, hodoronc-tronc, să te duci la catedră şi să-i faci declaraţii profesoarei, în mijlocul cursului...

Ce mai, vă spun, mă distrez de minune cu puterile mele. Încă nu le-am folosit pentru ceva constructiv, dar nici pentru ceva rău. Mă gândesc, însă, că probabil Dumnezeu mi-a dat darul ăsta ca să pot face ceva bun cu el. Aştept să apară cauza aceea. Deocamdată savurez micile mele victorii asupra celor din jur.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.