Poveste adevărată: "E mai creștinește să divorțezi de două ori decât să ai un amant toată viața?"

Sora mea se mărită pentru a treia oară, după ce a eșuat în a-și păstra primele două căsnicii – și ele făcute la biserică, cu tot tacâmul... – dar mi-a pus în vedere că nu vrea să mă vadă la nunta ei însoțiță de iubitul meu, deoarece acesta este căsătorit, iar legătura noastră este extraconjugală.  Prin acceptarea lui la a treia nuntă a ei ar însemna, zice ea, că și-ar bate joc de jurămintele pe care le depune în fața lui Dumnezeu, alături de viitorul ei... al treilea soț.

Evident am subliniat aceste cifre pentru că mi se pare o ipocrizie din partea ei și ne-am certat. Nu mă așteptam să fie așa, tocmai ea care a și-a bătut joc (dacă tot e să folosim termenul ei) de primele două jurăminte făcute în fața lui Dumnezeu, și ce motive am avea să credem că al treilea ar fi mai norocos?

Adică de ce e mai creștinește să juri de fiecare dată când ți se pare că găsești ceva mai bun, și s-o faci de nenumărate ori (că la noi la ortodocși nu e ca la catolici, merge să juri de câte ori te amorezezi), și e inacceptabil să ai poate pentru toată viața același amant, chiar dacă din motive cu adevărat umanitare el nu poate să renunțe la jurămintele inițiale și să-și ia alte angajamente în fața lui Dumnezeu.

Nu vreau să fac mare caz de situația mea, dar aș vrea să știu așa, de curiozitate, cum judecă opinia publică o astfel de chestiune. Eu am această relație cu un coleg, de mai bine de cinci ani. Suntem împreună ca un cuplu oficial, deși el are acasă o soție și doi copii. Soția lui are o boală invalidantă care nu-i mai permite să aibă intimități cu soțul ei. În plus relația lor se cam terminase mult înainte de asta, dar stăteau împreună de dragul copiilor. Și ea știe că el are pe cineva și nu are nimic împotrivă.