Poveste adevărată: "Avem o relație deschisă, dar mie nu-mi mai convine"

Așa că am stabilit ceea ce părea o bună înțelegere: să avem o relație deschisă, dar să fim totuși un cuplu. Atât cât va dura.

Și iată că cinci ani mai târziu suntem încă un cuplu, poate cei mai buni prieteni, ne cunoaștem reciproc mai bine decât oricine, ne completăm și cred că într-un fel anume, poate pervers pentru unii, ne și iubim. Eu sigur îl iubesc, și cred că realizez asta mai mult ca oricând acum, când simt că-l vreau doar pentru mine, nu mai vreau să-l împart cu altele sau să risc să-l pierd oricând.

De fapt în ăștia cinci ani am avut o relație destul de normală, dacă stau să mă gândesc că și în alte cupluri se mai petrec mici aventuri. Diferența e că la noi totul a fost pe față, nu am avut secrete. Ori de câte ori el a avut o pasiune pentru o alta a ieșit cu ea, eu la fel. Dar mai devreme sau mai târziu am revenit întotdeauna unul la celălalt.

Nu pot să zic că n-am fost un pic geloasă și până acum. Mai ales când vedeam că uneori se îndrepta spre tipe mult mai tinere decât mine. Dar am fost geloasă și când a fost cu una mai în vârstă, și nu pricepeam ce vede la ea. Îmi spunea că e inteligentă și-l excită teribil mintea ei. Atunci m-am simțit pentru prima dată foarte nesigură pe mine, pentru că m-am gândit că pentru una deșteaptă m-ar lăsa. Nu s-ar mai întoarce la mine. Totuși s-a întors.

Cred că problema s-a format în timp. Pe măsură ce înaintăm în vârstă sau poate în relație sau... nu știu, am simțit că mă deranjează din ce în ce mai mult aceste relații pasagere. Eu am încetat să mai acord atenție altor bărbați, pentru că pur și simplu nu-mi mai doream asta. Îl doream doar pe el, și-mi doream o viață normală, așa cum zice la manualul social pe care ni-l inoculează tuturor din copilărie.