Tudor Chirilă: "Cred că femeile sunt personaje mult mai complexe decât bărbaţii"

Cu doar câteva zile înainte de lansarea celui mai nou videoclip "Sarkozy versus gypsy", am stat de vorbă cu Tudor Chirilă despre cea mai importantă femeie din viaţa lui, despre condiţia artistului din România, despre muzică, teatru şi despre... Tudor Chirilă.

Care este femeia din viaţa ta, pe care o admiri cel mai mult ?

Mama este foarte tare. Pentru că ştie să fie independentă, mama e un om care ştie foarte bine să lupte pentru ce-i al ei, într-o lume în care femeile reuşesc foarte greu să facă chestiile astea. A reuşit să treacă peste un moment foarte greu, despărţirea de cel pe care l-a iubit cel mai mult în viaţa ei. Ar fi avut două posibilităţi: să se prăbuşească sau să treacă peste. Cred că şi cu ajutorul nostru a trecut peste, dar şi cu ajutorul ei. Este un model de om care a mers prin viaţă drept. Este împăcată cu sine, eu admir oamenii de acest gen. Găseşti foarte greu astfel de oameni. Este un om care vrea doar să-şi facă meseria, să muncească la o turaţie care să-l facă fericit. Asta admir eu la o femeie...

Care este viziunea ta despre femei?

Eu cred că femeile sunt personaje mai complexe decât bărbaţii şi mai responsabile. Oricum bărbatul devine din ce în ce mai puţin important din punct de vedere social. Femeia a avut o ascensiune în ultimii 50 de ani absolut fabuloasă, o ascensiune care poate să aducă probleme în sensul că femeile riscă să se defeminizeze. Astăzi au acces la nebunia asta cu funcţia, cu ideea de management. Pentru prima dată în istorie, femeile nu mai sunt date la o parte, ba mai mult, în ţări precum America, ca Anglia, rolul lor este foarte bine apărat. Cred că este o nouă era a femeii şi o nouă era a bărbatului, iar bărbatul nu ştiu dacă mai e chiar atât de bărbat.

Nu sunt un tip sociabil...

La prima impresie pari un tip inabordabil. Ţi-ai construit un zid sau este doar o impresie?

Nu sunt un tip foarte sociabil, recunosc. Cred că a contribuit şi viaţa publică la chestia asta, am fost obligat... Eu am fost un om timid în general şi a trebuit să construiesc un soi de agresivitate pentru a fi lăsat în pace. La un moment dat, am fost foarte mult în atenţia media şi dacă laşi media să intre în viaţa ta, lucru pe care eu l-am refuzat întotdeauna, atunci cred că eşti pierdut. Există o viaţă intimă şi mai mult decât atât, o viaţă secretă cum spunea Liiceanu. Ştii cum e? Ca la computere. Îţi spune foarte clar să nu te joci în C, că acolo sunt lucrurile pe care nu trebuie să le ştergi. Există un loc în tine care nu trebuie să fie atins de nimeni. De acolo trebuie să-ţi iei energia.

Să înţeleg că imaginea ta publică este total diferită de imaginea "personală"?

Nu mă bat pe burtă cu oamenii, ştiu, şi încerc să fac tot felul de eforturi ca să fiu mai sociabil, dar nu prea-mi iese. Puţinii oameni care mă cunosc ştiu că sunt extrem de diferit faţă de percepţia mea publică. Poate şi asta e rău pentru că percepţia mea publică este extrem de diferită faţă de cum sunt eu de fapt. Eu nu prea ştiu să-i ţin pe oameni în jurul meu, n-am talentul ăsta.

"Hei, Sarkozy why don't you like the gypsy?"

Trecând puţin în alt registru, acum eşti în focuri. Vorbeşte-ne despre piesa "Sarkozy versus gypsy". O idee inedită, o piesă diferită faţă de ce ne-a obişnuit VAMA?

Se pare că totuşi a mai fost o piesă înainte de această, nu "Sarkozy versus gypsy", dar tot pe problema ţiganilor. Poziţia noastră este mai corectă din perspectiva jurnalismului, noi avem ambele surse intervievate şi varianta română şi varianta franţuzească. Acest Ralflo, cel care realizează bucata rap a piesei, este un artist, un compoziţitor, care încearcă să-şi găsească un drum în România. Eu am sunat un prieten şi i-am spus că avem nevoie de un francez care locuieşte în România. Ne-am întâlnit cu el şi şi-a făcut treaba foarte bine. Dacă partea în franceză s-a vrut una serioasă, parte de engleză, este partea noastră de pamflet, de funny, de "Hei, Sarkozy why don't you like the gypsy?".

Ce transmite piesa asta?

Transmite faptul că absurdul şi ridicolul trebuie taxat şi că de multe ori absurdul şi ridicolul pot duce la chestii mai nasoale decât am putea să ne aşteptăm. Aceste tenis şi ping-pong cu ţiganii şi faptul că niciuna dintre părţi nu-şi asumă integrarea lor şi nici ei nu şi-o asumă, e o chestie care poate să sfârşească rău. Europa nu ştie ce să facă cu ei, iar generalizări periculoase de tipul: "îi luam şi îi trimitem în România, sub aparenţa repatrierilor voluntare", sună puţin ciudat. E foarte delicat ca noi, ca formaţie, să ne poziţionăm de o parte sau de alta, de aceea cântecul nostru are dublă perspectivă: nu-i ţinem partea lui Sarkozy pentru că mie mi s-a părut aberant felul în care s-a exprimat. Ai legi în Franţa, poţi să-i pedepseşti pentru viol, tâlhărie, furt, şi aşa mai departe.

Pe de altă parte, nu putem să ţinem nici partea ţiganilor. Nu este vorba despre o populaţie opresată care nu-şi poate aduce contribuţia la civilizaţia lumii, nici pe departe, pentru că nici ei nu vor să se integreze.

Putem considera această piesă un manifest?

Cred că manifest este prea mult spus. Manifest este atunci când eşti implicat direct în problemă, un manifest ar fi putut fi un cântec despre modul în care sunt trataţi românii în Franţa, din perspectiva generalizării, dar noi nu suntem ţigani, suntem o trupă românească, astăzi suntem martorii unui spectacol şi la fel ca în literatură, când eşti martor, câteodată consemnezi. Noi am consemnat printr-un cântec vesel şi foarte puternic, printr-o atitudine, acest balkan song, gypsy punk.