Aseară, la grătar, noii noștri prieteni, când au aflat ce plan aveam noi, ne-au invitat să mergem cu ei pe traseul pe care îl plănuiseră ei: să urcăm din Poiana Pelegii, pe firul văii, până în vârful Peleaga, apoi să coborâm prin șa spre Lacul Bucura și înapoi spre Poiana Pelegii. Ne-au spus că va fi un traseu greu, dar ne-au garantat că va fi foarte frumos și o să ne placă. Practic, vorbeam de mai bine de 20 de km de mers pe jos: urcare și coborâre. Aveam emoții cu copilul, dar la mine nu m-am gândit.

Am plecat la 8 de la corturi și am luat iar în piept, cu pieptul mașinii, drumul cumplit până spre Poiana Pelegii. Prietenul nostru mi-a dat dreptate la povestea din ziua precedentă - a zis că el nici mort nu ar băga mașina pe acolo pe unde nici eu n-am vrut s-o bag pe a mea. Le-am lăsat înainte de punctul groazei și am mers pe jos aproape 4 km până în Poiană. Am traversat poiana și am pornit pe firul văii în ceea ce avea să fie una din cele mai frumoase experiențe din viețile noastre.

Dumnezeu, cum vă spuneam, nu lucrează numai prin oameni, ci și prin drumuri proaste, schimbări de planuri, zile oribile, lipsa semnalului la telefon. Imediat ce am pornit la drum, am știut că faptul că nu ne-am putut realiza planul inițial a fost o intervenție divină. Am început să fiu recunoscătoare pentru cum se desfășuraseră lucrurile. În primul rând că, după ce am văzut Poiana Pelegii, nu aș fi dat-o pe locul nostru de campare de la Gura Apei. Și apoi, traseul propus de prietenii noștri... Dumnezeiesc. Greu, dar până la Dumnezeu se spune că te mănâncă Sfinții. Ne-a distrus urcarea. Ne-au distrus efortul, dar a meritat fiecare picătură de sudoare, fiecare moment greu, fiecare unghie ruptă (cazul meu), fiecare bășică de la picioare. O să vă pun doar poze, nu vreau să stric frumusețea acelor locuri încercând să le redau prin cuvinte frumusețea imposibil de redat.

Citește și: Jurnal de cort. Ziua 4. La ce oră se oprește ploaia?

Nu am mai făcut poze din vârf pentru că nu am mai putut - eram amețită. Aerul, norii de pe cap, întinderea văilor de jos, toate m-au lăsat fără cuvinte și fără reacții. Pentru copil, a fost primul traseu serios pe care l-a făcut. O depășire a limitelor în care i-am suflat în ceafă. De două ori s-a dezechilibrat în urcare pe pietre mari, iar eu am simțit cum mă descompun, deși l-am prins de fiecare dată.

Dacă am fi ajuns în Poiana Pelegii așa cum plănuiserăm noi, nimic din toate astea nu s-ar mai fi întâmplat, iar noi am fi avut sufletul mai sărac fără să ne dăm seama. În primul rând, dacă nu erau noii noștri prieteni! Fără ei, doar am fi gustat un pic din bunătățile pe care soarta le avea pentru noi. Ei au fost foarte organizați pe munte - au fost motorul. Extrem de bine calculat totul, cu pauze luate exact în momentele-cheie, pentru un biscuite cu caramel Sondey sau aplicat protecție solară Cien, pentru băut apă sau inspectat împrejurimile cu binoclul, pentru odihnit picioarele, au avut grijă să ne încadrăm în toate și toți să fim ok. A fost un tur de forță. La coborârea în Poiana Pelegii, eram distruși. Drumul până la mașină ne-a pus capac. Complet. Eu am ajuns complet fleașcă la mașină. Beau foarte multă apă și am scos-o prin toți porii. Se înserase și hainele ude erau lipite de mine, iar picioarele mă dureau cumplit. Nu mai simțeam că am degete. Niciun deget nu mai simțeam că am. Mă luase frigul și nu mai puteam să fac nici pauze pentru că înghețam.

Citește și: Jurnal de cort. Ziua 5. Ziua oribilă nu se cunoaște de dimineață

Am ajuns la mașină și, o să râdeți sau nu, m-am dezbrăcat aproape complet. Practic, am făcut niște topless seara, pe munte. Mi-am pus o geacă pe pielea goală și m-am pus la volan. Când o să-mi schimb mașina, o să-mi iau automată. Mai aveam puțin și mă aplecam să apăs ambreiajul cu mâna! Așa de tare mă dureau picioarele.

O să vă mai povestesc eu, dar acum mă dor picioarele până în vârful degetelor de la mâini...