Şi bărbaţii au suflet. Un sărut pe care nu-l voi uita niciodată!

Mai ţineţi minte primul sărut? Nu ştiu dacă un bărbat îl poate uita vreodată? Poate şi pentru faptul că atunci când se întâmplă, de fapt, nu suntem bărbaţi, suntem copii timizi plecaţi în căutarea lumii. Nu ştiu de ce, dar fiecare dintre noi are credinţa că o va cuceri.
Pe parcurs, lucrurile se schimbă şi ne încovoiem umerii sub povara vieţii, a regretelor şi a deciziilor proaste pe care le-am luat şi le luăm în continuare. Dar primul sărut e altceva. Şi acum îmi ard buzele când mă gândesc la el. Ţin minte şi fata, ţin minte numele, locul, anul, am uitat câteva amănunte. Dar fata, privirea ei calmă, ochii care s-au închis când s-a apropiat ca şi cum ar fi vrut să adoarmă, părul ei lung, negru.
Era îmbrăcată în pantaloni, avea o cămaşă senină precum cerul de vară, mi-a prins mâna şi i-am simţit palma fierbinte şi blândă ca o petală de floare. Nici eu, nici ea n-am scos vreun cuvânt. Ne-am sărutat o dată, lung, ca şi cum am fi vrut să ne alinăm setea care a crescut între noi în două săptămâni de vacanţă.