Apoi, s-a întors şi a plecat. Începea şcoală. Am simţit că nu o voi mai întâlni niciodată, dar mi-am jurat că o să o caut. A mai venit la bunci, am mai venit şi eu, dar în copilărie nu aveam puterea să ajung la oameni. Depindeam de forţe mult mai mari cum ar fi părinţii, oraşul în care locuiam. Îmi spusese adresa şi vreme de zece ani am ţinut-o minte, promiţându-mi că atunci când voi împlini 18 ani voi merge după ea. Dar mi-a fost teamă. Şi aşa am început să uit promisiunea de a o întâlni din nou, iar ea a rămas în acel sărut, la 11 ani, cu părul lung şi cămaşă senină. Un sărut pe care nu-l voi uita niciodată.