Când aveam 17 ani am rămas prima dată însărcinată. A fost un accident care m-a costat mult. Am pierdut doi ani de liceu pe care i-am recuperat greu, am pierdut încrederea tatălui meu, care vedea în mine viitoarea doctoriţă a familiei, şi în general mi-am cunoscut cu ocazia asta prietenii adevăraţi.

Când aveam 17 ani am rămas prima dată însărcinată. A fost un accident care m-a costat mult. Am pierdut doi ani de liceu pe care i-am recuperat greu, am pierdut încrederea tatălui meu, care vedea în mine viitoarea doctoriţă a familiei, şi în general mi-am cunoscut cu ocazia asta prietenii adevăraţi. Restul m-au tratat cu clasicele prejudecăţi cu care o societate demodată ca a noastră le tratează pe „fetele mari care rămân gravide”.

Nu eram o uşuratică, dar ca toate adolescentele m-am îndrăgostit la 16 ani şi am cedat presiunilor hormonale cu care mă înconjura constant Iulian, primul meu prieten. El a fost şi tatăl lui Iani, băiatul pe care până la urmă l-am făcut şi crescut fără tată, doar cu ajutorul părinţilor mei. Iulian a ales şcoala, facultatea, altă cale. Nu-i port pică sau cel puţin nu după atâta vreme. Au fost perioade grele din viaţa mea de mamă-copil, când mi-am blestemat acea „mâncărime” care m-a făcut să cedez atunci. Dar per total nu pot să spun că îmi pare rău, privind la ce copil frumos am acum.

Iani are 23 de ani, mai are un frate de 12 ani pe care l-am făcut cu actualul meu soţ. Eu între timp am reuşit să ajung la zi cu şcoala şi am urmat altă cale, nu am mai devenit medic, cum visa tata. Sunt o simplă asistentă medicală, dar îmi fac meseria cu plăcere şi pasiune.

Viaţa mea a părut multă vreme aşezată, în sfârşit, pe un făgaş normal. Până acum un an când Iani a cunoscut-o pe aceea care avea să-mi devină noră. O colegă de-a mea de clinică, de aceeaşi vârstă cu mine. Doina are 40 de ani şi un copil de 10 ani dintr-o căsătorie eşuată. Nu-şi arată vârsta şi în general are o minte deschisă comparativ cu femeile din generaţia noastră.

Totuşi, nu cred că vă uimesc spunându-vă ce şoc am avut când am aflat că se vor căsători, la doar câteva luni după şocul iniţial când am aflat că se iubesc şi sunt împreună. Iani a fost întotdeauna un băiat apropiat de femei, poate şi pentru că a fost crescu de două mame – de mine şi de mama – dar în acelaşi timp pe mine m-a tratat mai degrabă ca pe sora lui mai mare. Am fost foarte apropiaţi multă vreme, până când el a plecat să studieze în Franţa,  ajutat de nişte rude ale soţului meu. S-a întors anul trecut cu diplomă de inginer şi cu chef de viaţă dobândit în patria bucuriei de a trăi. Iani s-a întos din Franţa mai matur, mai înţelept, parcă, dar în acelaşi timp nebun şi cu o mentalitate complet schimbată. Când a cunoscut-o pe Doina cred că a fost aşa, ca o dragoste la prima vedere. Au rămas amândoi o clipă muţi, uitându-se unul la celălalt, apoi nu au mai încetat să se amuze reciproc. Era o bucurie să-i vezi ce bine se înţeleg şi se distrează.

Eu am luat-o la început ca pe ceva firesc, deşi parcă totuşi unele lucruri nu erau în regulă. Apoi când Iani mi-a spus că o iubeşte pe Doina şi că vrea să se mute împreună mi s-au înmuiat picioarele. Am rămas muţi, şi eu şi soţul meu, pentru că ne aşteptam ca parcursul lui să fie mai degrabă profesional după întoarcerea în ţară, nicidecum sentimental. La 23 de ani copiii ar trebui să se gândească la carieră, în primul rând.

Apoi mi-am pus speranţele în maturitatea Doinei. În zadar.Parcă cineva îi luase minţile mai mult ca lui. Dacă el avea scuza vârstei necoapte, ea nu avea nicio scuză.

Ne-am tot dat de ceasul morţii câteva luni, până când am zis să îi lăsăm în pace, că mai mult îi ambiţionăm. Speranţa era acum că la un moment dat va trece, unul dintre ei cel puţin se va trezi şi va realiza că nu au un viitor împreună.

La începutul toamnei ne-au spus că s-au căsătorit. S-au dus într-o zi la starea civilă şi gata. Am crezut că mor. În momentul ăla am urât-o din toată inima pe Doina. Dacă la limită aş mai fi putut să înţeleg că au avut o flamă, o atracţie fizică, o pasiune trecătoare, nu pot să înţeleg ce e în capul ei. Cum poate să creadă că dacă mariajul ei cu un om de vârsta ei nu a ţinut, şi a rămas singură cu un copil, mariajul cu Iani va dura mai mult? Când el va fi în floarea vârstei, la 30-40 de ani ,ea se va apropia de pensie. Cum poate să reziste o astfel de relaţie? Cum nu se poate gândi o femeie că e mai expusă de o mie de ori decât un bărbat? Şi sentimental, şi ca natură umană, ea se va trece mai repede ca el. De ce îşi pregăteşte singură suferinţa de peste zece ani sau chiar mai devreme?

Acum suntem în prag de sărbători. Mi-am impus să încerc să-i accept. Vor veni la noi de Crăciun şi vom petrece sărbătorile ca o familie. Dar oricât aş încerca nu-mi pot scoate din minte că fiul meu se culcă cu o femeie de vârsta mamei lui. Şi nu pot să înţeleg cum poate să mă mai privească pe mine apoi, ca pe o mamă.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.