Pentru a intelege procesul de formare al Canicheului, devenit unul dintre cele mai sofisticate patrupede, trebuie sa pornim de la originile Barbetului, care se pare ca ar fi vazut...

Pentru a intelege procesul de formare al Canicheului, devenit unul dintre cele mai sofisticate patrupede, trebuie sa pornim de la originile Barbetului, care se pare ca ar fi vazut "lumina zilei" intr-una dintre tarile Orientului Mijlociu, cel mai probabil in Mesopotamia - leaganul civilizatiei umane.

De aici, rasa a migrat de-a lungul tarmurilor Mediteranei, apoi in compania navigatorilor sau a triburilor nomade, raspandindu-se in tarile scaldate de Mediterana.

Descoperirile arheologice, basoreliefurile in care se poate recunoaste cu usurinta un caine ce seamana izbitor de mult cu Barbetul, dovedesc raspandirea geografica a rasei. Chiar vestitul Cezar a ales un Barbet drept cadou pentru frumoasa Cleopatra.

Migrarea Barbetului spre Vest, catre continentul african, s-a datorat in primul rand invaziei arabilor (inceputul sec. I d.Hr.). In felul acesta, Barbetul si-a facut aparitia in numar considerabil pe teritoriul Africii de Nord. Poate din aceasta cauza Buffon ("Dictionar de istorie naturala" - 1750), Daubenton sau Fitzinger ("Rasele canine") afirma ca rasa este originara din aceasta parte a lumii.

In anul 711 d.Hr., in timpul invaziei triburilor arabe din nordul Africii, Barbetul a ajuns si in Europa. Aici s-a produs incrucisarea acestuia cu rasele autohtone, rasele iberice, luand nastere... stramosul Canicheului. Pentru ca la formarea Canicheului de astazi au contribuit, putin cate putin, Barbetul, "portughezul" Cao de Aqua si "spaniolul" Perro de Aqua, aptitudinile de bun aportor (din apa) ale Canicheului sunt lesne de inteles. Deci, la origine, putem afirma ca jucausul Caniche este un caine folosit cu precadere la vanatoare.

Nu trebuie omis faptul ca, multa vreme, Canicheul era confundat cu Barbetul, rasa fiind numita "Barbet-Caniche". O alta similitudine intre cele doua rase este oferita de numele lor: masculii Barbet mai purtau si denumirea de "cane", iar femelele cea de "caniche", ambele forme derivand de la cuvantul "canard" care inseamna "rata" sau de la "canichon" ("boboc de rata"). Prin urmare, este evident faptul ca actualul Caniche este descendentul Barbetului si ca poarta numele pasarilor pe care le vana!

Diferentierea dintre cele doua rase s-a realizat, incetul cu incetul, incepand cu secolul al XVI-lea. Unii caini au continuat sa-si indeplineasca "meseria" de paznici ai turmelor si abilitatile de buni aportori, iar ceilalti au fost incrucisati cu Epagneulii pentru obtinerea unei texturi mai fine a parului, ceea ce le permitea celor care indrageau rasa sa obtina toaletaje cat mai diverse. Astfel, a luat nastere Canicheul, preferatul saloanelor regale, cainele de companie al doamnelor de la curtea regelui Frantei (Chien de dame).

Chiar daca rasa face parte din patrimoniul chinologiei franceze, atat Italia, cat si Germania si-au revendicat paternitatea. De asemenea, chiar daca este cunoscuta pe tot mapamondul, nu toti o denumesc cu frantuzescul Caniche. Astfel, latinii il numeau "aquaticus seninquisitor", iar italienii ii spun astazi Barbone. Englezii si nemtii il numesc Poodle (in Anglia), respectiv Pudel (in Germania), ambele denumiri fiind derivate din "puden" (a se juca in apa).

Perioada de glorie a Canicheului se situeaza in timpul lui Ludovic al XV-lea. Acesta adora Canicheul, iar in epoca sa, toate doamnele de la curte aveau cate unul; pe atunci, singurul rival al Canicheului era Bichonul. Interesul pentru imbunatatirea rasei a crescut de la an la an, astfel ca, dupa 1850, rasa a devenit clienta fidela a saloanelor pariziene de coafura.

La mare moda in acea vreme era, bineinteles, spectaculoasa tunsoare "leu". Abia mai tarziu, in 1960 si, respectiv, 1982, au aparut tunsoarea moderna si toaletajul englezesc. Insa nu trebuie uitat un amanunt: din cele mai vechi timpuri, crescatorii s-au ocupat de roba Canicheului. Chiar si atunci cand era inca folosit la vanatoare. Motivul? Parul tuns nu retinea apa, iar cainele putea inota mai bine, miscandu-se mult mai usor.

In secolul XX, au aparut varietatile de talie si de culoare ale Canicheului si anume: Toy (nu depaseste 28 de cm si a fost recunoscuta oficial in 1984), culoarea argintie (recunoscuta in 1964) si apricot (recunoscuta in 1976). In Statele Unite ale Americii, dar si in Europa, este cunoscuta si varietatea de culoare alb-negru.

Si, daca tot vorbim de pudeli, nu putem sa nu amintim faptul ca si in tara noastra aceasta rasa si-a gasit adepti, printre cei care s-au dedicat cresterii ei numarandu-se si familia Schill, din Arad, proprietara canisei Daralis.

Cativa reprezentanti ai acestei rase se pare ca au marcat istoria! De exemplu, in perioada razboiului civil englez (1642-1649), partizanii lui Oliver Cromwell atribuiau Canicheului printului Rupert, capetenia roialitatii si nepotul lui Charles I al Angliei, puteri supranaturale.

Iata, pe scurt, povestea lui Boy, adoratul Poodle al printului Rupert: in timpul bataliei de la Lemgo (1638), printul Rupert a fost luat prizonier si tinut pana in 1641 in Austria. Lordul Arundell, ambasadorul Angliei la Viena, i-a daruit un Poodle alb, pe Boy, "un caine dintr-o rasa atat de faimoasa ca pana si Sultanul turcilor i-a poruncit ambasadorului sau sa-i faca rost de un pui.

Este interesant de remarcat cum un om cutezator si neobosit se amuza incercand sa-si dreseze cainele si sa-i insufle disciplina pe care el insusi nu a putut sa o invete niciodata.", nota Eliot Warburton in "Memoriile Printului Rupert" (1849). Boy a fost companionul fidel al printului, pana la mortea sa in batalia de la Marston Moor.

Povestea lui Baron (Canicheul lui Victor Hugo), demonstreaza atasamentul acestuia fata de stapanul sau. Oferit unui prieten care locuia la Moscova, Baron a aparut cateva luni mai tarziu la usa scriitorului, murdar si foarte obosit. Cainele parcursese intreaga Europa pentru a-si regasi stapanul mult iubit!

Este cunoscut faptul ca Pudelul este un patruped elegant, mandru, frumos, cu un caracter echilibrat, dar si foarte inteligent, beneficiind de o memorie uimitoare. Poate ca cel mai bun exemplu in acest sens este cainele Munito, prezent la balciurile din Parisul anilor 1818.

Se spune ca acest exemplar intelegea cateva limbi, inclusiv latina, si ca efectua, fara gres, cele patru operatii matematice. Celebrul scriitor Jules Verne imortalizeaza pe hartie imaginea lui Minito in binecunoscuta-i opera "Capitan la cincisprezece ani".