A fost mare veselie la noi când a apărut primul hypermarket din cartier. Eram toți atât de entuziasmați că există un loc în care găsești absolut tot ce vrei, că uitasem complet că mai trebuie să dai și bani ca să le iei acasă.

Fascinația pentru magazinele imense, cu de toate, s-a transformat în groază, iar cumpărăturile de dinaintea Sărbătorilor m-au făcut să urăsc Crăciunul pentru o perioadă lungă de timp. Cu câteva zile înainte de Crăciun, mama se „activa”: trebuie să luăm carne pentru sarmale și friptură, lapte, ouă, vanilie, nucă și drojdie pentru cozonaci, bomboane pentru colindători, fructe să avem în casă, pâiiineee! Să luăm pâine! O să fie închis atâtea zile (adică una), dacă rămânem fără pâine?? Și plecam cu sacoșele după noi, că alea de la magazin nu erau bune, și intram în luptă.

 

Dacă acum ți se pare aglomerat în supermarketuri de sărbători, atunci înseamnă că n-ai fost la cumpărături la începutul anilor 2000. Tot Bucureștiul se compacta sub același acoperiș, cu câteva zile înainte de Crăciun. Pentru mama, ca și pentru restul mamelor, toate celelalte lucruri erau mai puțin importante. Adevărata luptă se dădea la raioanele cu produse alimentare. Și de fiecare dată se întâmpla câte o tragedie. De obicei, fix când plecam din magazin, auzeam un „Aoleeeu!!” și o vedeam că își duce mâna la piept, străvezie toată. Mă făceam și eu străvezie și mă gândeam că i se face rău din cauza aglomerației. Drama era alta: uitase să ia ouă sau cacao pentru cozonac sau altceva esențial și de importanță vitală, fără de care Crăciunul nici n-ar mai fi venit.

Ajungeam acasă, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, unde se declanșa o altă operațiune care dura până seara târziu, în Ajun. De la despachetatul cumpărăturilor și până în noaptea de 24 decembrie, mama nu mai ieșea din bucătărie. Cine îndrăznea să ceară ceva, să întrebe sau, mai grav, să se minuneze de cât de mult a crescut coca pentru cozonac, risca să fie împietrit dintr-o privire. Aragazul gemea, cu toate cele patru ochiuri ale lui pornite, cuptorul frigea mai ceva ca porțile iadului, iar aburul de sarmale, caltaboș, tobă și alte fierturi ieșea pe geam ca din furnal. Toate mesele și suprafețele din bucătărie erau acoperite cu oale, cratițe și castroane, iar pe măsură ce preparatele se finalizau, erau transferate pe rând în balcon, la răcit. 

Nu știu cine o chinuia pe mama în asemenea hal, că noi nu ceream nimic. Nu-mi amintesc să-i fi zis cineva că vrea de Crăciun și sarmale, și ciorbă, și caltaboș, și tobă și piftie și friptură. Dacă ar fi fost după mine și fratele meu, cartofii prăjiți ar fi fost de ajuns și absolut geniali! Doi adulți și doi copii cât eram noi cu toții nu ar fi mâncat tot ce gătea mama în alea câteva zile înainte de Crăciun nici într-o lună. Mâncam ce mâncam, apoi ajungeau, inevitabil, la gunoi. Același scenariu se repetă în cele mai multe familii din România. Așa spun statisticile.

Chiar dacă suntem printre cei mai săraci din Europa, fiecare român aruncă, în medie, 130 de kg de mâncare pe an. În total, alimentele irosite în 12 luni ar ajunge pentru a hrăni timp de 20 de ani populația orașului Cluj-Napoca, spun reprezentanții unui ONG care desfășoară campanii pentru stoparea risipei de alimente.

Aruncăm 15% din produsele alimentare pe care le cumpărăm și de Sărbători parcă ne străduim din răsputeri să creștem acest procent. Țara noastră stă încă bine la acest capitol, comparativ cu altele în care risipa este de-a dreptul absurdă. În SUA, 40% din produsele alimentare de pe piață sunt aruncate. Cu alte cuvinte, este trimisă direct la gunoi aproape jumătate din producția de alimente, pentru care s-au consumat resursele acestei planete și așa aflată pe punctul de a claca. 

 

 

Risipa de alimente are și un alt efect la care noi, cei care aruncăm mâncarea la coș, nu ne gândim vreodată: produce 8% din emisiile de gaze cu efect de seră care provoacă schimbări climatice. Iar ca să crească producția sunt distruse tot mai multe ecosisteme pentru că e nevoie de tot mai mult teren cultivat: sunt defrișate păduri, secate lacuri și râuri deviate.

Noi nu prea înțelegem partea asta cu foamea. Spuneau bunicii când făceam nazuri la mâncare că noi nu știm ce e foamea. Și aveau dreptate. Poate din cauza asta ne este atât de ușor să aruncăm mâncarea. Dacă ți-e foame, e pentru că ți-e lene să te duci să-ți cumperi un sandviș când ești la birou sau pentru că ai avut treabă și ai amânat masa de prânz cu o oră, două. Dar știi că atunci când chiar nu mai poți, lași tot și te duci să mănânci. Îți imaginezi cum e ca atunci când nu mai poți să nu ai ce să mănânci? Sau să treacă zile, săptămâni sau luni la rând în care mănânci doar un sfert din cât ai avea nevoie ca să te saturi?

Nu ne place să aruncăm mâncare, ne simțim vinovați și am fost învățați că „e păcat să arunci pâinea”. Trecem repede peste și chiar facem glume pe tema asta. Sigur ai auzit „Copiii din Africa mor de foame și tu arunci mâncarea”, spusă la mișto, nu cu o îngrijorare reală. Nu doar copiii din Africa mor de foame. Și aici, aproape de noi, sunt copii cărora le este tot timpul foame. Pentru că în afară de realitatea celor care irosesc mâncare este realitatea celor care nu găsesc mai nimic de mâncare acasă. 

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!