Esti dependenta de munca?

Eu am intrat in campul muncii la varsta de 17 ani. A fost o intamplare, dar nu imi pare rau, cu toate ca mama imi zicea sa imi vad de adolescenta si sa ma distrez cat pot de mult, pentru ca ma voi satura de munca toata viata.

Satisfactiile materiale erau infime si nu mai zic de drumul pe care trebuia sa il fac pana la redactia unui ziar local din Piatra-Neamt, care era in cealalta parte a orasului, si de noptile nedormite.

A fost, cred, cea mai placuta perioada, din viata mea de "om al muncii". De ce? Pentru ca aveam acea satisfactie ca ma citesc parintii si prietenii sau ca, prin ceea ce publicam, faceam cunoscute problemele liceenilor ca mine si incercam sa gasesc solutii.

Pe atunci, partea materiala oricum nu conta, mai importanta era aprecierea celor din jur - valora infinit mai mult - iar orele peste programul normal erau mai mult o placere. Cu timpul, insa, banii au inceput sa conteze din ce in ce mai mult, odata cu venirea in Bucuresti.

Ajunsesem sa lucrez intr-o companie unde stateam peste program pentru a-mi rotunji veniturile. Aveam, la un moment dat, si trei joburi, ieseam dimineata din tura si intram la alt job, pana la ora 3-4 dupa-amiaza, dormeam cateva ore, apoi intram in tura de noapte si o luam de la capat. De cele mai multe ori, week-end-ul mi-l umpleam cu scrierea de texte pentru colaborarile care se iveau.

Chiar daca aveam un loc de munca stabil, acceptam job dupa job, pentru ca simteam o nevoie acuta sa fac ceva, oricat de obosita as fi fost. Intalnirile cu prietenii si iesirile in oras devenisera, practic, inexistente.

Nici nu simteam nevoia sa mai ies, pentru ca aveam joburile mele si ma simteam implinita. Nici nu mai simteam oboseala, consideram ca era starea mea naturala.

Prietenii, cati imi mai ramasesera, si familia au incercat sa ma faca sa inteleg ca nu este bine ce fac. La inceput, mi-a fost greu sa accept faptul ca sunt dependenta de munca, dar cu timpul am reusit sa inteleg situatia in care ma aflam si am inceput sa iau masuri.