Se zice că dacă nu crezi în ele nu te ating, dar uite că eu nu știu ce să mai cred. De un an de zile de când m-am măritat îmi merg toate pe dos și relația cu soțul meu, de care sunt foarte îndrăgostită, se destramă văzând cu ochii.

Nimic din tot ce mi se întâmplă nu e normal și încep să cred din ce în ce mai mult în ceea ce mi-a spus prietena mea cea mai bună, înainte să mă mărit: "Fată, tu dacă-l iei pe ăsta, eu fac orice ca să vă despart!"

Bineînțeles că n-am crezut atunci că vorbește serios. Ea întotdeauna a fost mai ciudată, dar faptul că suntem împreună din clasa 1, când am nimerit în aceeași bancă, m-a făcut de-a lungul vieții să trec peste toate și să o consider cea mai bună prietenă. Pentru că așa mi-a și fost, de multe ori în viață m-a ajutat și mi-a fost alături la greu. Părinții mei au murit într-un accident de mașină și am rămas singură mult prea devreme. Practic după liceu a trebuit să muncesc ca să mă pot întreține, iar ea s-a mutat la mine, ca să-mi fie alături.

Au fost ani buni, atunci, chiar dacă cumpliți. Să-ți pierzi ambii părinți în același timp și să te trezești de pe o zi pe alta că nimic din ce te bazai nu mai există, e dificil pentru oricine, darmite pentru o adolescentă de 17 ani. Dar cu Ioana, cu prietena mea, am trecut peste toate și am ajuns la 25 de ani când Marius, soțul meu, m-a cerut de nevastă. El și Ioana nu s-au înțeles din prima clipă, dar de multe ori, și el și ea, au zis că e firesc să se dușmănească, pentru că amândoi mă iubesc și că sunt geloși pe atenția mea. Ciudată iubire.

Ioana a tot încercat să descurajeze relația mea cu el din momentul în care a înțeles că e serios. E primul meu iubit și sunt îndrăgostită până peste cap. Și el mă iubește, simt asta chiar și acum când ne merge greu. Dar într-adevăr, cea mai complicată situația în care m-a adus această dragoste a fost aceea în care a trebuit s-o rog pe Ioana să se mute înapoi la ea acasă, pentru că vreau să trăiesc cu Marius, și că ne vom căsători, deci e normal să avem intimitate. Atunci a izbucnit pentru prima dată, spunând pe șelau că vrea să ne vadă despărțiți, pentru că el nu e pentru mine, nu mă merită, chestii din astea prostești.

M-am supărat atunci pe ea, și eu i-am spus că nu e mama să-mi impună cu cine să mă mărit sau nu, și că nici de la mama n-aș fi acceptat asta. Ea a tăcut, s-a uitat urât la mine și s-a mutat. O vreme n-am mai văzut-o, a refuzat să-mi răspundă la telefon, să ne vedem. Mă evita. A venit însă la nuntă, spunând că e totuși prietena mea cea mai bună, mi-a fost mamă și tată de la 17 ani, de când am rămas singură, și a stat cu mine, și că e firesc să fie lângă mine în biserică. Am fost așa de fericită!

Dar n-a durat mult, pentru că de cum ne-am întors din luna de miere au început să se întâmple lucrurile ciudate. De fapt nu sunt întâmplări propriu-zis, ci mai degrabă stări. Pe care nu le pot explica, dar le simt în tot sufletul meu. Simt un gol, ca atunci când mi-au murit părinții, gol pe care Marius nu-l umple. Simt că nu suntem deloc atât de apropiați cum credeam, că parcă ceva s-a schimbat în relația noastră, și ne ține departe. Culmea e că și el simte același lucru. Avem senzația că e cineva între noi și ne reține să ne contopim într-un întreg așa cum ne-a spus preotul în biserică.

Aveam amândoi coșmaruri noaptea, visam ba că a murit unul, ba celălalt. Mama lui Marius mi-a povestit într-o zi că ne-a visat și ea și că îi spunea cineva că suntem blestemați de o femeie cu ochii verzi. Asta ar fi Ioana, dar când mi-a spus evident că nu am crezut-o, pentru că bănuiam că și Marius i-o fi spus mamei lui că nu se înghite cu Ioana. Dar, soacra mi-a sugerat pe ocolite să mergem la preot și să ne citească ceva, de dezlegarea farmecelor. Deși am fost sceptică și mi-era și rușine să-i spun preotului de ce am venit, dar se pare că el mai avusese din astea, și mi-a spus că înțelege ce vrem de la el. Mă rog, chiar nu am fost convinsă nici de faptul că ar fi farmece făcute, nici de efectul slujbei făcute de preot. Așa că am rămas cam tot acolo. Acum, la nici un an de la nuntă, am început să ne cam ciondănim. Ne certăm din te miri ce și suntem cam irascibili amândoi. Dubios e că numai când suntem acasă sunt atât de iritată, la serviciu nu am nicio problemă. Nu mă enervează nimic, dar cum ajung acasă parcă simt nevoia să-l ocărăsc pe el.

Până la urmă am întrebat-o și pe Ioana direct dacă ne-a făcut ceva, în casă, pentru că uite cum ne simțim. Nu mi-a răspuns clar la întrebare, dar mi-a răspuns tot printr-o întrebare: ți-am zis că nu e de tine? De ce nu m-ai ascultat?

Acum nu știu ce să mai cred și ce să mai fac. Parcă aștept să cadă drobul de sare, mă simt total neputincioasă în privința căsniciei mele și simt că în fiecare zi niște sfori invizibile mă manipulează și îmi stârnesc mintea în contra soțului meu. Nu știu încotro să apuc și cum să fac să nu ajungem să ne urâm.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.