La noi nu seamănă cu o răceală, e mai mult ca o izbitură de tren în plin, în mijlocul căii ferate - ne-a prins ca pe bețivul care mergea pe traverse înjurându-i pe ăia care au făcut o scară cu balustradă așa mică. Noi nici nu bănuiam că am putea avea ceva, dar când am vrut eu să testez un săpun, am constatat că nu miroase a nimic.

 

În fine, am fost bine numai o zi după ce ne-am făcut testul. Ne-am bucurat că avem formă ușoară, ne-am înfuriat că trebuie să stăm numai în casă și, a doua zi, când ne plimbam pe calea ferată, v-am zis, ne-a lovit un tren în plin.

Nu știu exact în a câta zi suntem, sâmbătă mi-am pierdut eu mirosul, dar asta nu e deloc ca o răceală. E ca și cum, după ce ne-a lovit trenul și ne-a rupt în bucăți, cineva ne-a luat la bătaie cu ciocanul de șnițele, ne-a dat sare și, înainte de a ne lăsa la fezandat, a luat un aparat de vidat și a scos toată energia din noi. 

Mă rog, nu vreau, de fapt, să scriu despre asta. Eu am acum o oră în care am suficientă energie să pot tasta și voiam să vă spun rapid care sunt cele mai importante chestii de care am devenit conștientă în aceste zile de Covid.

 

Mereu am zis că obsesia asta a mea a de ”a avea acolo” e un lucru nu neapărat bun, rămas de la bunica mea. Ea era hârciogul neamului! Ea avea vorba asta: ”E bine să ai acolo, maică!”. Permanent dosea ceva pe undeva, păstra mereu prin cămară tot felul de chestii și, în special, mâncare. De înțeles... săraca de ea prinsese ceva foamete la viața ei, dar pe mandatul meu foamete nu a existat. Și… totuși… iată că a reușit să-mi predea bine lecția asta. Eu sunt așa! Eu nu pot sta niciodată să termin ceva! Eu trebuie mereu să am rezerve! Mereu! Din orice! Așa se face că de sâmbătă, de când am rămas închiși, noi nu prea am avut nevoie de nimic. Mă rog, doar de medicamente, dar mâncare, tractorașe, motorașe și alte utilaje nu ne-au lipsit. Și nici nu ne lipsesc încă! Mereu am trăit cu impresia că asta e o chestie cu care să nu mă mândresc, dar de data asta îmi vine să-mi pup bicepșii de sub grăsime în oglindă!

 

Într-una din zilele astea, când am reușit să ne ridicăm din pat, am fost un fel de Duracell pe Ecstasy. Ne-am apucat să facem curat, copilul a început să strângă din haosul casei, eu m-am apucat să spăl vasele și să fac curat în bucătărie. La a treia farfurie, am cam simțit că mi se duce bateria, dar am zis că eu pot! Nu se poate să nu termin eu șase farfurii de spălat! Nu mă înfrâng pe mine niște vase! M-am oprit la cele trei și nu îmi amintesc cum am ajuns în pat. Știu sigur că am făcut un popas prin hol, pe un scaun mic, de unde m-am transferat în canapea, dar nu știu nici cu pistolul la tâmplă cum am ajuns și în pat în ziua aia! Că am ajuns!

 

Deloc! Bine, când te calcă trenul, bătrânețea pare oricum ceva utopic. În momentele groaznice de acum, aș fi dat un regat pentru un Coldrex, ba chiar i-am zis copilului că nu o să-i cer apă la bătrânețe dacă îmi aduce acum un Coldrex fierbinte într-o cănuță! Asta m-a mai învățat Covidul: să trăiesc clipa. Mă rog, să bolesc clipa. Am avut foarte multe momente în care puterea și voința mă părăsiseră, dar creierul dădea semne că ar funcționa. De exemplu, realizam că am nevoie la baie, dar nu aveam nici putere și nici voință să mă ridic. Dar ce să vă zic? Am trăit și clipa asta! Partea bună e că trece! Momentele bune trec brusc, cele rele se instalează rapid și invers. De asta spun că am învățat să trăiesc clipa și am renunțat la faza cu cana de apă de la bătrânețe. Beți ce vreți/puteți/aveți nevoie când vreți/puteți/aveți nevoie!

Un Coldrex la pat, vă rog!

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!