M-au crescut bunicii și singurul mod prin care bunica mă putea ține să nu fac alte tâmpenii (deși tot am apucat să fac, am povestit AICI) era să mă implic în ce face ea: să gătim. Pe principiul ”Hai să vedem ce ciorbă/tocăniță ne iese!”, am ajuns să știu pe de rost cum se prepară toate. În clasa a VI-a am făcut prima mea ciorbă de la cap la coadă și a ieșit absolut delicioasă.

 

 

Ai mei aveau casa în construcție, urma să ne mutăm de la bunici, iar eu am început să mă ocup de toate mesele meșterilor, de la micul dejun și până la cină - cu tăiat pasăre, jumulit, spintecat, știți voi... cum se face. Nu am ratat niciodată nimic. Nu am avut niciun eșec mare în bucătărie. Mi-au ieșit mereu toate. Cum? Nu știu! Nu am avut niciodată rețete clare. De exemplu, mie mamaia mi-a spus că e fiecare cu ciorba lui: ”Maică, ciorba ț-o faci cum îți place ție, cum place la ăia dân casă! La noi se acrește cu zamă dă varză. Alții nu vor așa, cică e mai bună cu borș! Vezi? Fiecare, maică, cum îi place!”. Aveam să înțeleg ulterior ca acest principiu ar trebui să se aplice și în viață.

 

 

Tu îți acrești viața cu ce vrei, alții poate nu și-o acresc ca tine, dar suntem responsabili fiecare de ciorba lui și nici nu ne băgăm în ciorba altuia. De exemplu, noi nu puneam copane în ciorbă. Mă rog, pe oltenește erau ”cotoaie” și nu se putea să pui cotoaiele păsării în ciorbă. Când am mâncat prima dată ciorbă cu cotoaie, la oraș, în vizită la niște rude, mi s-a părut că fluier în biserică. Aproape că nici n-am putut să mănânc. Noi puneam toate oasele, aripi, gâturi, toate rășcăliile. Ni se părea că așa iese ciorba mai bună. În realitate, eram săraci și trebuia să gătim cel puțin 2-3 feluri de mâncare dintr-o amărâtă de pasăre. Așa am învățat eu că nu există rețete. Mamaia m-a învățat să reglez din mână și din ochi. Cantitățile date erau măsurate cu ”nițică”, ”o mână”, ”doi pumni”, ”două degete”, ”mai multă”, ”mai puțină”, ”s-ajungă” și totul era dominat de ”cam”.

 

 

Aș vrea, de pildă, să fie acum lângă mine și să-i spun că ciorba e bună și dacă las oala neprăjită. A prăji oala însemna a căli niște ceapă tocată mărunt, a pune bulion peste ea și, când e ciorba gata, pui prăjeala asta și atunci e musai mai bună. M-am mai și abătut de la unele din regulile ei, dar baza mi-a rămas de la ea. Am început să fac și prăjituri după rețete și chiar și pe astea mi le-am tradus în limbajul cu care am fost eu programată. Urmam reteța numai la prima execuție, apoi treceam pe liber.

 

 

Acesta este, dragii mei, motivul pentru care nu mai dau rețete. În primul rând, nu mai am. Dar nu asta e important, că le-aș face - le-aș încropi la loc, dacă aș avea nevoie de ele. Dar în al doilea rând, și dacă aș vrea să dau rețete, le-aș spune exact cum le spunea mamaia: că se pune nițică făină și câteva ouă. Apoi, automat aș primi întrebări: cât înseamnă ”puțin”? Ce înseamnă ”cât cuprinde”? Mamaia te lămurea simplu la așa ceva: ”Eh, maică, pui și tu cât ai. Pui ce ai!” Chestia e că ei mereu îi ieșea. Și mie îmi iese. Mai puțin când dau la alții. Sunt mereu întrebată câte minute se ține nu știu ce pe foc, la ce temperatură, cât se fierbe ciorba și tot așa. Mai sunt și oameni care mă întreabă în treacăt așa, despre te miri ce, cum se face. Iar eu, tot în treacăt așa, răspund că pui aia și aia și aia și e simplu. Așa m-a întrebat o fostă colegă cum se face plăcinta cu iaurt. Eu am spus strict de ce e nevoie, iar rezultatul ei, după ce a încercat, a făcut-o să mă înjure cu năduf. Mă și întrebase: ”Cum? Asta e tot?” Și eu am zis că da. Probabil că a aruncat totul în tavă așa cum am aruncat eu cuvintele rostind rețeta.

 

Mă rog, și mamaia mi-a mai zis mie o chestie: că treaba asta nu e pentru oricine și că dacă nu-ți place să gătești, nici n-o să-ți iasă nimic. Era, de fapt, o altă formă de a zice că trebuie să pui suflet în mâncare.

 

(Bine, și tot ea spunea că nu toate muștele fac miere. Eu mi-am adus aminte de asta zilele trecute, când am pus untură de pasăre în loc de miere la desert pentru că am încurcat borcanele. Am mai povestit, m-am făcut deja de râs cu ”măiestria mea”, AICI.)

 

Pe aceeasi tema...

• Dacă nu vorbim pentru copiii noștri, ce altceva ne-ar mai putea face să vorbim?
• Un om ”se construiește” în timp! Dați-le copiilor acest timp!
• Nu e treaba nimănui de ce facem sau nu facem copii!
• Anul în care mama a fost fericită
• Cum e să fii mamă divorțată în România. Trei lucruri care m-au scos din minți în ultimii 8 ani

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!