Privind înapoi, copilăria mea a fost un lung șir de îndatoriri. Generația părinților din perioada ceaușistă a avut mult de suferit și, din păcate, de suferit, pare că au suferit și mai mult copiii ei. 

Nimeni nu-mi definise cumințenia. Habar nu aveam ce înseamnă asta, dar știam că trebuie să fiu cuminte. ”Cuminte” era ceva ce-i mulțumea pe părinții mei, dar nu înțelesesem exact cum se face asta, drept pentru care nu-mi ieșea întotdeauna. Cu timpul, am înțeles că, de fapt, cumințenia însemna foarte multe lucruri și, cel mai mult, fericirea părinților mei. 

Din nefericire, cumințenia se împlinea atunci când erau atinse multe alte îndatoriri.

Deși ”datorie” era un cuvânt prea blând pentru modul în care se raportau adulții la învățarea noastră și la școală. Trebuia să am cele mai bune rezultate, trebuia să învăț totul ”ca pe apă”, pentru că altfel aș fi suportat cele mai mari nenorociri drept consecințe. ”Pune mâna și învață că ajungi la sapă!” / ”Pune mâna pe carte că o să rămâi la oi!”, cu derivatele pe care mi-e greu să mi le amintesc ”Pune mâna pe carte că dracii te găsesc!” / ”Pune mâna pe carte că pun eu mâna pe bâtă și vezi tu pe dracu!”.

Dreptul la învățare a fost, de fapt, un chin...

Probabil vi s-a întâmplat și vouă, știți si voi! Când mergeați în vizită sau când vă întâlneați cu cineva pe stradă și erați supuși la interogatoriu:  în ce clasă ești, ce note ai la școală, ce vrei să te faci când o să fii mare și pe cine iubești mai mult: pe mama sau pe tata. Apoi, cel mai probabil, trebuia să spui și o poezie. Dacă se putea să fie cât mai multe strofe din ”Luceafărul” (peste 15, că 10 știau toți muritorii de rând), era perfect. Altfel, mergea și ”Mama lui Ștefan cel Mare” sau ”Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”.

Trebuia să zic ”Sărut mâna”, să vorbesc pe un ton frumos, să fiu zâmbitoare și amabilă cu toată lumea, de la rude și până la toți străinii (că nu cunoșteam toți oamenii pe care îi cunoșteau părinții mei). Dacă nu mă purtam frumos ar fi însemnat să-mi fac părinții de râs și aceasta era una dintre cele mai grave greșeli.

Nici acasă și nici la școală, nu era permis să vorbești neîntrebat. Acesta a fost coșmarul copilăriei mele și încă îmi stârnește toată furia acum, ca adult. Nu aveam niciodată dreptul să vorbesc, să spun ce gândesc, să spun ce simt, să fiu ascultată. 

Aveai dreptul să taci, să asculți și să execuți comenzi, exact ca un animal bine dresat. 

Valabilă, de altfel, și acasă și la școală. Dacă se putea să deranjezi cât mai puțin, să-ți faci cât mai puțin simțită prezenta, ar fi fost perfect.

Un copil cuminte era acela care nu ieșea din cuvântul părinților, nu vorbea neîntrebat, se purta frumos, stătea unde-l puneai, învăța foarte bine, avea numai 10 pe linie și își achita toate îndatoririle.

Suntem foștii copii cuminți din comunism. Acum suntem adulți, suntem și părinți și avem alte datorii. În primul rând, avem datoria de a ne vindeca rănile ca să ne putem crește copiii altfel decât am fost noi crescuți. Avem datoria de a învăța din greșelile părinților noștri pentru a nu le repeta. Cu siguranță vom greși și noi, dar haideți să greșim acordând mai multă încredere copiilor noștri în loc să-i ținem la ”locul lor”.

Dragi părinți, noi avem datoria să fim pentru copiii noștri niște părinți mai buni decât au fost părinții noștri pentru noi!

Pe aceeasi tema...

• Bărbatul care crește singur trei copii adoptați pentru ca ei să nu ajungă într-un centru de plasament
• UNICEF propune crearea unui Minister pentru copii

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!