Familia a confirmat tragica veste printr-un comunicat oficial.

"Cu mare tristețe anunțăm trecerea în neființă a iubitei noastre Sinéad. Familia și prietenii ei sunt devastați și au cerut intimitate în acest moment foarte dificil", se arata în comunicatul transmis de familia acesteia.

Cunoscută pentru hitul "Nothing Compares 2 U", Sinéad O'Connor a avut o viață grea, presărată de multe încercări de sinucidere. Se pare că artista nu și-a putut reveni după moartea fiului său în vârstă de 17 ani, care s-a sinucis în ianuarie 2022.

Artista era devastată de moartea fiului său și a dat vina pe autorități că nu au făcut nimic pentru a preveni tragedia. Adolescentul era internat într-un centru de specialitate după ce a avut două tentative de suicid în urmă cu o lună.

La o săptămână după sinuciderea fiului său, însăși vedeta a încercat să-și ia zilele, spunând că viața fără el nu are rost.

"Am decis să-mi urmez fiul. Nu are rost viața fără el. Tot ce ating, ruinez. Am rămas doar pentru el. Iar acum el a dispărut"

, a scris ea atunci pe rețelele de socializare.

Sinead O'Connor, care se confrunta de mulți ani cu probleme de sănătate mintală, a scris ulterior că este conștientă de faptul că și-a dezamăgit copilul.

"Vă rog să nu vă imaginați că nu sunt conștientă de faptul că mi-am dezamăgit copilul, împreună cu Tusla (n. red. Agenția pentru Copil și Familie), HSE (n. red. Health Service Executive) și statul irlandez. Noi toți l-am dezamăgit", a scris cântăreața pe Twitter.

"Sinuciderea nu îți aduce pace. Este o minciună. Chipul lui era la fel de chinuit așa cum era de câteva luni. Nicio diferență"

, a adăugat ea.

Deși atunci a cerut sprijin medical și și-a cerut scuze pentru că a alarmat publicul cu amenințarea sa, se pare că vedeta nu și-a revenit după această mare pierdere.

Pe 17 iulie, ultimul mesaj al vedetei suna așa: "De atunci trăiesc ca un strigoi. El a fost dragostea vieţii mele, lumina sufletului meu. Eram un singur suflet în două jumătăţi. A fost singura persoană care m-a iubit necondiţionat. Sunt pierdută fără el".

Artista irlandeză s-a confruntat la rândul său cu probleme de sănătate mintală și a dezvăluit că de-a lungul anilor a avut mai multe tentative de sinucidere.

Diagnosticată cu tulburare bipolară în urmă cu un deceniu, ea i-a mărturisit prezentatoarei Oprah Winfrey, în 2007, că, înainte de a primi acel diagnostic, s-a confruntat cu "o frică copleșitoare" și s-a gândit de mai multe ori să se sinucidă.

În 2015, Sinead a încercat să-și pună capăt zilelor printr-o supradoză, a recidivat apoi după câteva luni, pentru ca la scurt timp să fie considerată dispărută. Din fericire, a fost găsită în viaţă şi într-o stare relativ bună de sănătate în apropiere de Chicago.

În august 2017, vedeta a postat o înregistrare video tulburătoare, făcută într-un motel din New Jersey (Statele Unite), în care dezvăluia că vrea să-și pună capăt zilelor. Ea a spus că a ajuns să aibă gânduri suicidale în ultimii ani de când trăiește singură, dar a luptat ca să rămână în viață.

 

 

 

În zilele noastre există, frecvent, o lipsă de curiozitate atunci când vine vorba de înțelegerea contextului din jurul unui fenomen de cultură pop. Unii artiști sunt „anulați” fără a avea informații complete despre presupusa lor vină, în timp ce alții sunt susținuți și se acordă foarte puțină importanță greșelilor pe care aceștia le fac.

 

Kathryn Ferguson, regizorul documentarului „Nimic nu se compară” (Nothing Compares) o prezintă pe compozitoarea și cântăreața Sinead O Connor, exact cum este ea – o personalitate  iconică, dar cu limitări.

 

 

Nu era mult mai diferit nici cu ani în urmă. Pentru Sinéad O'Connor, compozitoarea care a atins apogeul carierei la începutul anilor '90, totul a pornit de la un amalgam necruțător de mass-media, celebrități și fani, după ce artista a avut îndrăzneala să critice biserica catolică și Papa Ioan Paul al II-lea la televiziune, în direct.

 

Un context pe care oamenii l-au ignorat în mod periculos la acea vreme a fost că biserica a permis și a perpetuat abuzul asupra copiilor din întreaga lume, inclusiv în Irlanda natală a lui O’Connor. De asemenea: O’Connor însăși a fost o victimă.

Și așa cum o spune atât de practic în noul documentar captivant despre viața și cariera ei, „Nimic nu se compară”, la fel a fost și mama ei „și mama ei și mama ei și mama ei”. Ciclul fusese până acum fără sfârșit.

Dar mulți au ales să privească în altă parte și să susțină o narațiune conform căreia O'Connor a fost o trădătoare pentru țara ei, un „diavol” și o „femeie nebună” care încerca efectiv să-și saboteze propria carieră, una care o catapultase în curentul mainstream cu piesa „Nothing Compares 2 U”.

 

Cu alte cuvinte, a fost o femeie cu mult înaintea timpului ei, care a ieșit din linie și a sfidat una dintre cele mai puternice și prețuite figuri masculine din istorie. Și a plătit un preț mare pentru asta.

Dar ea a făcut acest lucru fără scuze și ca punct culminant al multor alte acte de sfidare religioasă, socială și politică în eforturile de a se elibera pe ea însăși, și multe alte femei, de un sistem patriarhal.

 

 

 

Kathryn Ferguson, regizorul filmului care are premiera în Showtime Friday, reunește în mod convingător acest context și altul din povestea complexă și uneori devastatoare a lui O'Connor. Drept urmare, ea recontextualizează persoana care a fost condamnată în cele din urmă pentru același lucru pentru care fusese sărbătorită anterior: rebeliunea ei pasională.

Pentru regizor, originar din Belfast și autoproclamat „fan Sinéad de bună credință”, O’Connor a apărut pe scenă în momentul în care tinerele și fetele din toată țara aveau cea mai mare nevoie de ea.

În esență, biserica catolică deținea multă putere și, așa cum a descris-o Ferguson în timpul unui apel video cu HuffPost, „femeile erau încă tratate ca cetățeni de clasa a doua”.

„Să fi venit pe cineva ca Sinéad din spațiul cosmic?”, a continuat Ferguson. „A fost ca un tonic. Cred că noi, femeile, chiar aveam nevoie de ea să apară așa cum a făcut ea.”

Și acea imagine, așa cum este surprinsă în „Nothing Compares”, era O’Connor, adesea în blugi uzați și cu capul ei ras, vorbind clar despre cine era și nu cu o voce blândă, dar fermă.

Pe scenă și pe albumele ei, totuși, a scris versuri despre sistemele de opresiune rasială și socială și despre propria copilărie tulbure.

 

 

Și asta a fost la sfârșitul anilor ’80 până la începutul anilor ’90 – pe parcursul primului și al celui de-al doilea album al ei, „The Lion and the Cobra” și „I Do Not Want What I Haven't Got”, când avea între 21 și 27 de ani, între 1987 și 1993. 

Ferguson, care atunci era doar un adolescent, se concentrează asupra acestei epoci tumultoase din viața cântăreței în film pentru a o contextualiza în detaliu amplu.

„Ea a spus o mulțime de lucruri pe care noi nu simțeam că le putem spune”, a spus regizorul. „Am devenit fan repede după acel incident, în 1992, și consider că ea a fost tratată atât de îngrozitor pentru dreptul de a vorbi”, a mai precizat regizorul documentarului.

 

 

Documentarul de 90 de minute „Nothing Compares” nu reia doar momentul din 1992 care a imortalizat-o pe artistă și i-a pus capăt carierei – după ce Sinead a rupt o fotografie cu Papa Ioan Paul al II-lea, după o reprezentație la „Saturday Night Live”. Mai degrabă, spune povestea experiențelor de ani de zile ale lui O’Connor care au condus la acel moment.

Ea a navigat între întrebările prostești și consecvente ale jurnaliștilor despre capul ei ras, o imagine pe care și-a menținut-o astfel încât, în mod ironic, să nu fie nevoită să răspundă la întrebări nebunești despre aspectul ei.

 

 

 

O’Connor a cântat despre abuzurile suferite, în copilărie, din partea mamei sale și a vorbit deschis despre experiența de a fi dusă într-o altă casă abuzivă, cu călugărițe, pentru neascultare. Aceste dezvăluiri te fac să te întrebi dacă cei mai mari critici ai ei s-au obosit să înțeleagă acest lucru. N-ar fi trebuit să fie o surpriză când ea a distrus o poză a papei.

„Revenind direct în istorie și vorbind cu martori de primă mână, ea era ca un lider încă de pe când era la școală”, a spus Ferguson. „Ea a fost întotdeauna cea care a vorbit și a vorbit. Și asta încă de pe când ere foarte tânără. Cred că avea ceva înnăscut în ea, pur și simplu nu-i plăcea autoritatea”, a continuat regizorul, „nu-i plăcea niciun sentiment de agresiune, opresiune sau control”.

Ea a fost aceeași persoană care mai târziu a cântat pentru publicul din cluburile drag din Londra. Cluburile drag sunt acelea în care bărbații care evoluează pe scenă sunt îmbrăcați în haine feminine, fardați și interpretează, în travesti, în rol într-un spectacol. După cum își amintește ea în film, cultura drag ar fi fost descurajată în Irlanda.

 

 

Ea a fost și femeia care s-a ridicat împotriva casei de discuri atunci când i-au cerut să-și întrerupă sarcina pentru că au crezut că i-ar oferi o imagine negativă în pragul unui nou album. Ea a spus nu și la naiba.

O’Connor și-a folosit privilegiul de persoană albă pentru a anunța nedreptatea hip-hop-ului, care nu a fost recunoscut la premiile Grammy. În 1989, când Public Enemy a boicotat evenimentul, ea a avut logo-ul grupului șablon pe cap în timp ce cânta pe scenă, un moment reflectat în film.

De asemenea, în timpul acelorași spectacole de la Grammy, O’Connor și-a legat și un simbol al fiului ei de pantaloni pentru a-și sărbători maternitatea. Există, de asemenea, un clip cu ea în documentar când corectează pe bună dreptate un reporter de sex masculin pentru că și-a comparat situația cu situația dificilă a unei mame de 15 ani.

O’Connor era o tânără alba, bogată, care avea un partener, John Reynolds. După cum a spus ea, nu este același lucru cu un adolescent fără resurse și sprijin.

Dezvăluind toate aceste aspecte mai puțin cunoscute, din viața lui Oconnor, documentarul „Nimic nu se compară” face o treabă excelentă și ajută oamenii să o cunoască și să o aprecieze maim ult pe artistă. În plus, Ferguson folosind în mod intenționat doar interviuri, inclusiv cu O’Connor, ajută la readucerea atenției asupra cuvintelor lui O’Connor.

 

 

Pe cât de cuprinzător este documentarul„Nimic nu se compară”, totuși, ceea ce nu este inclus în el este ceea ce ar putea frapa și spectatorii. În principal, omisiunea „Nimic nu se compară cu 2 U”. Utilizarea cântecului din 1990 a fost refuzată de cei care dețin drepturile de autor ale lui Prince, el fiind textierul și compozitorul.

„Am fost dezamăgiți în timpul procesului de editare să aflăm că licența a fost refuzată pentru cântec, ceea ce, desigur, ne-am dorit foarte mult să apară în film”, a spus Ferguson. „Este evident o parte extrem de importantă a poveștii”, mai spun el.

Nu numai că este cea mai recunoscută melodie a lui O’Connor, dar și versurile îi evidențiază sentimentele complicate despre răposata ei mama.

A devenit o provocare pentru regizor să mențină esența narațiunii fără a avea autorizație pentru muzică.

Dar te face să te întrebi de ce a fost refuzată autorizația pentru utilizarea muzicii.

 

 

 O’Connor a dezvăluit pentru prima dată în 2013 că ea și Prince se „detestau” unul pe celălalt. Memoriile ei, publicate chiar anul trecut, susțin și că regretatul muzician a agresat-o acasă.

Așadar, a spune că detaliile despre „Nothing Compares 2 U” au fost și, probabil, rămân complicate, este o subestimare. Totuși, este și un alt exemplu al relației lui O’Connor cu propriul ei succes. Cel mai mare cântec al ei este același care a fost scris de un bărbat despre care a spus că a fost violent cu ea.

Și în „Nimic nu se compară”, ea le exprimă anumitor jurnaliști că ar da bucuroasă înapoi banii câștigați, pentru că nu a devenit artistă pentru a obține faimă sau avere. De asemenea, este greu să nu legați acest sentiment de faptul că un act de furie fără scuze la televiziunea în direct este, de asemenea, momentul în care cariera ei a explodat.

Ceea ce este, de asemenea, ușor de uitat este faptul că O’Connor era destul de tânără și în mod clar lucra la trauma prin care trecuse în copilărie în momentul reacției intense care a dus la și apariția ei la „Saturday Night Live”. Și, în timp ce ea a spus și a făcut o mulțime de lucruri admirabile, unele care i-au derutat pe mulți, nu tot ce a rostit a arătat-o în cea mai bună lumină.

 

 

De exemplu, într-un interviu uluitor pe care O'Connor l-a avut în 1992 cu Rolling Stone, la câteva săptămâni după spectacolul ei „Saturday Night Live”, în care își exprimă simpatia pentru Mike Tyson pentru că și el, a fost un copil abuzat. Ea chiar a numit-o pe femeia pe care a violat-o „o târfă”.

„Nu-mi pasă dacă a violat-o; ar trebui să învețe despre el însuși și de ce se comportă așa, și etc, etc.”, a spus O’Connor în interviu. „Dar, în egală măsură, ar trebui să se uite la ea însăși și la rușinea pe care o face femeilor.”, mai spus Sinead.

Ar fi interesant să o auzim pe O’Connor reflectând la această declarație astăzi, la 55 de ani. 

„Povestea lui Sinéad este uimitor de densă și plină de culoare și există atât de multe în viața ei încât ar putea exista 10 documentare despre ea”, a spus Ferguson. 

Pe aceeasi tema...

• Sinead O'Connor este distrusă după ce fiul său de 17 ani s-a sinucis. Cântăreața acuză autoritățile de neglijență: „Noi toți l-am dezamăgit”
• Sinead O'Connor, confesiunile unei minţi tulburate: „Am făcut ceva de neiertat“

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te aşteptăm şi pe pagina noastră de Facebook!