Tratamente homeopate pentru o sanatate excelenta
Cercetarile de paleontologie au aratat ca boala este la fel de veche ca si omul. Impotriva bolii si a amenintarii mortii, omul a luptat la inceput instinctiv, precum animalele, apoi empiric, folosind experienta de viata si invatand astfel ce ii este folositor si ce daunator, iar, in final, rational, utilizind gandirea, observatia si experimentul.
Radacinile medicinei le gasim astfel in practica empirica a epocii de piatra, continuand apoi cu medicina sacerdotala a antichitatii. Cultura greaca a lasat posteritatii pe
Sanatatea era privita de acestia ca o stare de echilibru intre umorile corpului, iar boala ca un dezechilibru al acestora; terapia promovata era in principal naturista, acordandu-se multa incredere fortelor proprii de regenerare ale organismului.
Contributiile medicale ale lumii greco-romane sunt partial abandonate in Evul Mediu, dar incepand cu Renasterea ele sunt reactualizate si duse mai departe, concretizate in descoperiri importante in domeniul anatomiei, fiziologiei, patologiei si terapiei. Incepand cu secolul al XVII-lea, se poate vorbi de medicina moderna; metodele de cercetare din domeniul matematicii si fizicii sunt extinse in domeniul biologiei, apar instrumente noi de cercetare si incepe sa se puna accent pe experimente.
Curand insa iatromecanica si iatrochimia devin insuficiente si in secolul urmator apar mai multe sisteme medicale care incearca sa ofere solutii noi privind natura bolilor si posibilitatile de tratare a lor.
Unul din aceste sisteme, aparut la inceputul secolul al XIX-lea, este si homeopatia, ale carei baze sunt puse de medicul german Samuel Christian Hahnemann (1755-1843). Homeopatia s-a nascut astfel intr-o perioada framantata, plina de cautari si de sperante.
In prezent, chiar daca homeopatia este inclusa in cadrul sistemelor heterodoxe, bazate pe terapii neconventionale, fiind oarecum desconsiderata in randul medicilor de formatie clasica, ea si-a dovedit eficacitatea intr-un numar foarte mare de afectiuni, ceea ce face ca popularitatea ei sa se inscrie pe o panta ascendenta.
Un inceput dificil...
Intelegerea contextului, mai mult sau mai putin stiintific, al anilor de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, este important pentru a intelege motivele care l-au dus pe Hahnemann la stabilirea unor noi concepte privind sanatatea si boala.
Acesti ani se aflau la cumpana dintre gandirea medicala medievala si cea moderna, care lua nastere pe baza noilor achizitii din domeniul fizicii, chimiei, biologiei. Metodele terapeutice practicate de medici in acele timpuri erau pe cat de neeficiente, pe atat de "barbare".
Sangerarea (folosita pe scara larga), prin incizie sau folosind lipitori, infometarea, purgatia, sudatia, cantitatile mari de substante toxice, nu faceau decat sa slabeasca treptat fortele pacientului care, practic, nu mai avea putere sa exprime simptomele bolii si, aparent, se simtea mai bine.
Necunoscandu-se cauzele bolilor, nici tratamentele nu erau mai mult decat empirice. Majoritatea medicilor se multumeau cu astfel de practici nu numai din lipsa unui sistem coerent, dar si pentru ca erau simple si ii scuteau sa gandeasca, "cea mai grea munca sub soare" (Hahnemann).
Nu este de mirare ca Hahnemann (si, cu siguranta, n-a fost singurul) n-a fost multumit de astfel de metode pe care, practic, nu le-a aplicat pacientilor sai. "Era o tortura pentru mine sa inaintez mereu in obscuritate atunci cand aveam de tratat un bolnav si sa prescriu, conform uneia sau altei ipoteze medicale, substante care nu-si aveau locul in materia medica decat gratie unor teorii arbitrare..."
"Intamplarea" a facut ca in 1790 sa faca un experiment pe propria lui persoana cu scoarta arborelui de Cincona (din care mai tarziu se va izola chinina), folosita pentru tratamentul malariei, despre care insa nu se stia de ce este buna pentru acest lucru. Administrandu-si substanta respectiva, a observat ca dezvolta simptome ca si cum ar avea malarie, simptome care dispar dupa ce opreste administrarea.
A repetat experimentul de mai multe ori si de fiecare data s-a intamplat la fel. Astfel, in mintea lui Hahnemann a incoltit ideea ca o substanta capabila sa produca anumite simptome la un individ sanatos poate eradica simptomele similare ale unui individ suferind. Ceea ce nu este altceva decat principiul de baza al homeopatiei, "Similia Similibus Curantur".
Au urmat ani lungi de experimente si cautari si de-abia in 1796 Hahnemann a publicat o lucrare mai degraba teoretica, neavand inca posibilitatea de a testa tratamentul pe bolnavi. A testat pe propria lui persoana aproape o suta de substante pana la sfarsitul vietii, aceasta neavand nicidecum efecte negative asupra sanatatii, ci ajutandu-l, probabil, sa-si pastreze luciditatea mentala pana in ultimele clipe.
Intr-un articol din 1806, intitulat "Medicina experimentala" el ofera o idee generala despre principiile si practica homeopatiei:
• medicamentele trebuie alese numai in functie de simptomele pacientului;
• efectele medicamentelor pot fi cunoscute doar prin experimente pe oameni sanatosi, altfel nu se pot distinge simptomele bolii de cele ale remediului respectiv;
• alegerea remediului trebuie facuta in functie de principiul similaritatii;
• doza administrata este unica si dintr-un singur remediu;
• dozele administrate sunt mici pentru a evita agravarile;
• repetarea dozei se face in functie de evolutia simptomelor pacientului.
Punerea in practica a acestor principii, atat de diferite de cele ale medicinei ortodoxe ale acelui timp, i-au adus faima lui Hahnemann. In 1799 el publicase deja istoria unui caz de scarlatina tratat cu Belladonna. Dupa exemplul sau, mai multi doctori germani au folosit acest remediu in scop profilactic si curativ; din 3747 pacienti mentionati intr-un articol, doar 91 au decedat.
In 1812 in timpul razboiului cu Rusia, Hahnemann a tratat 180 cazuri de febra tifoida, din care unul singur a murit. In 1831 propune folosirea camforului contra epidemiei de holera care a bantuit Europa de est. Unul din elevii sai din Leipzig a tratat 150 de cazuri avand doar 6 decese, in timp ce din 1500 pacienti tratati alopatic au murit 821. Acestea sunt doar cateva exemple care-l indreptatesc pe Cleave sa scrie in "Enciclopedia biografica a doctorilor si chirurgilor homeopati", in 1873, despre Hahnemann:
"Si-a petrecut intreaga viata, dupa varsta de 45 de ani, intr-o extrema daruire de sine, cedand totul, refuzandu-si totul pentru cauza umanitatii... Unii doctori isi otravesc pacientii prin experimente in interesul stiintei, dar Hahnemann s-a otravit el insusi pentru a-si perfecta sistemul pe care il promova. A lasat inregistrarea a nu mai putin de 106 substante pe care le-a experimentat pe el insusi".
Cele mai importante lucrari care ne-au ramas de la Hahnemann sunt "Organonul artei vindecarii", in care homeopatia este prezentata pe parcursul a 291 de paragrafe, "Materia Medica Pura" o colectie de date experimentale si de toxicologie despre remedii, si "Bolile cronice", unde este explicata originea si abordarea terapeutica a afectiunilor cronice, precum si remediile utile in acest scop.
Hahnemann s-a stins din viata la Paris in 1843, la varsta de 88 de ani, in deplinatatea facultatilor mentale; a lucrat pana in ultimele zile ale vietii sale, cand a definitivat editia a 6-a a Organon-ului, in care prezinta o noua modalitate de preparare a remediilor homeopate.
De la istorie la practica... Trusa de vacanta
Administrarea remediului homeopatic nu se poate face decat in urma unei consultatii. Sunt multe aspecte care trebuie luate in consideratie, fapt care necesita sprijinul unui specialist. Exista totusi si situatii in care putem folosi remedii pentru primul ajutor, pana ajungem sa cerem sfatul unui medic homeopat.
Arnica este unul din remediile care n-ar trebui sa ne lipseasca din casa. Arnica montana (potbal de munte, carul zanelor, carul padurilor) este o planta din familia Compositelor, de circa 30-50 cm inaltime, cu flori galbene, care se deschid in iunie-iulie. Dupa cum ii spune si numele, creste mai ales la munte. Tinctura care se foloseste pentru prepararea potentelor homeopatice, se prepara din planta proaspata, intreaga.
In fitoterapie nu se foloseste decat extern, avand rol cicatrizant, antiseptic si decongestiv. Administrata intern, produce tulburari gastro-intestinale si hipertensiune.
Ca remediu homeopatic insa, aplicatiile practice sunt mult mai variate. Arnica se foloseste pentru orice fel de traumatisme urmate de extravazare de sange (hematoame, cucuie, vanatai dureroase). Daca exista solutii de continuitate la nivelul tegumentului (pielea taiata sau zdrobita), sunt preferate alte remedii (de exemplu, Calendula sau Hypericum).
Arnica favorizeaza absorbtia hematomului si duce la o vindecare mai rapida si cu dureri mai mici. Senzatia de durere caracteristica este cea de lovitura (cu un obiect contondent), "ca si cum ar fi batut". Din aceasta cauza poate sa apara senzatia ca "patul sau perna este prea tare", ceea ce duce la o oarecare neliniste fizica, in cautarea unei pozitii confortabile. Pacientul doreste sa fie singur, este morocanos si inchis, pentru ca durerile sunt accentuate daca cineva il atinge din greseala.
Remediul este util mai ales pentru traumatisme ale partilor periferice: membre (lovituri sau fracturi), cap (cu sau fara pierderea cunostintei), peretele abdominal sau toracic. In astfel de situatii se poate administra potenta 30CH, repetata de 2-3 ori pe zi timp de 2-3 zile (intre timp insa este necesar sa mergeti si la medic, mai ales dupa o lovitura la cap, abdomen sau torace).
Hematomul cranian al nou-nascutului, dupa un travaliu dificil sau aplicarea forcepsului, se resoarbe mai repede cu ajutorul remediului (remediile homeopate se pot folosi fara nici un pericol si la copiii foarte mici).
Daca insa sunt afectate organele interne, eventual cu hemoragie/hematom intern, se foloseste mai degraba Bellis perennis.
Febra musculara instalata dupa un efort intens si prelungit poate fi ameliorata de Arnica. Desi remediile nu se folosesc extern (daca remediul este corect este suficienta administrarea interna), in acest caz particular se poate folosi si tinctura de Arnica in apa de baie (relaxeaza muschii).
In nici un caz insa nu se aplica tinctura extern, pe piele, mai ales daca pielea este zgariata; este foarte iritanta, pot rezulta eruptii asemanatoare cu erizipelul. Pentru leziuni cutanate, se poate folosi tinctura de Calendula (galbenele), care are efect local antiseptic si cicatrizant.
Arnica se poate folosi si postoperator, daca persista durerea si/sau sangerarea.
Remediul este util atat in situatiile acute, cat si pentru problemele care pot persista dupa un traumatism, uneori chiar ani de zile; daca legatura cauzala este clara, remediul poate produce adevarate minuni.
Afara de astfel de situatii, Arnica se poate folosi si pentru alte afectiuni, atunci cand pacientul are simptome caracateristice remediului, lucru valabil de altfel pentru orice remediu.
Nu uitati insa ca dupa orice traumatism important trebuie sa mergeti la medic pentru o evaluare.