Cercetarile psihologilor, fie ca este vorba de teoria psihanalitica a lui Freud, fie de cea a lui Stekel, au un numitor comun - o prima conditie pentru educarea si dezvoltarea armonioasa a copilului este aceea conform careia copilul nu trebuie sa fie un inlocuitor pentru oamenii nefericiti, care stiu ca nu mai este nimic de facut cu viata lor.

Foarte des intalnim in jurul nostru sau chiar la noi, ideea ca parintii asteapta de la copiii lor ceea ce ei nu au reusit in viata. Copiii nu sunt tratati individual, ca fiinte cu nevoi si dorinte personale, ci toata viata le este considerata ca o posibila noua sansa a parintelui de a se realiza.

O alta consecinta a acestei atitudini este rasfatul. Parintii dezamagiti de iubire cauta inlocuitor pentru copilul lor. Exista in permanenta nevoia parintelui de a-i oferi copilului totul, chiar daca acesta nu are nevoie practic; parintele nu face decat sa retraiasca idealizat propria copilarie si ceea ce si-ar fi dorit sa aiba el atunci cand era mic. De cate ori nu am auzit "daca eu nu am avut, lasa macar el sa aibe"! Toate darurile, alinturile excesive sunt adresate de fapt lui, parintelui-copil.

Consecinta rasfatului exagerat consta in stoparea dezvoltarii psihologice, din cauza faptului ca nevoile si dorintele copilului sunt permanent satisfacute. Parintele ii va indeparta imaginatia si creativitatea proprie, ce nu se vor mai dezvolta.

Copilul odata mare va fi pus in situatia de a nu putea face fata unor necazuri inerente ale vietii, va fi practic incompentent in situatii care cer efort si perseverenta.


"Rasfatul" despre care am vorbit caracterizeaza doua stiluri parentale si anume:

• stilul parintilor ocupati, care compenseaza in acest fel absenta lor, care se simt vinovati ca nu stau prea mult cu copiii;
• stilul parintilor supraprotectori indulgenti (pentru ca exista si un alt gen de parinti supraprotectori dominanti, despre care vom vorbi intr-un alt articol), care sunt iubitori, dar mai putin controlatori decat cei din tipul dominant. Ei inclina sa deserveasca orice capriciu al copiilor lor si adesea cedeaza in momentul in care copiii lor le cer ceva. Acest lucru determina formarea unor trasaturi ca: obraznicia, rebeliunea si agresivitatea copiilor.

Nu este suficient doar sa identificam aceste aspecte, ci sa intelegem consecintele negative pentru viitorul adult, sa realizam ca din iubire necontrolata, paradoxal, le putem face mai mult rau copiilor decat bine.

Orice parinte isi doreste un copil inteligent cu o buna imagine de sine, un copil care sa se realizeze in viata. Parintele trebuie sa inteleaga ca un copil care primeste prea mult, peste masura - intr-o perioada de crestere si formare a personalitatii, cand nu intelege de ce primeste mai mult fata de altii; obisnuindu-se cu gandul ca li se cuvine orice fara a da ceva in schimb - va avea inhibata capacitatea de a depasi greutatile vietii.

Asa cum copilul invata sa mearga, din punct de vedere fizic el parcurge anumite etape de dezvoltare, asa si psihic el parcurge si trebuie sa treaca gradat anumite stadii, sa fie pregatit pentru a invata urmatoarea etapa. A trece brusc devine sinonim cu a primi prea mult si a fi alintat nemeritat. Acest lucru il va face automat sa reactioneze si sa invete sa se poarte fara a sti sa ofere ceva in schimb - pentru ca totul a fost primit absolut normal, fara efort si fara a avea capacitatea de a intelege ce se intampla de fapt.

El va fi incapabil sa invete respectul pentru cei mari, efortul parintilor, sa aprecieze lucrurile personale. El nu va putea sa inteleaga (daca intr-o buna zi din cauza unui eveniment nefericit nu ar mai avea posibilitatea sa primeasca in aceeasi masura, cu atat mai mult cu cat pe masura ce cresc, pretentiile lui se maresc si ele) de ce nu mai poate primi la fel de mult fara a oferi, la randul lui ceva.

Daca unui copil de 4 ani ii cumperi in loc de o masinuta de ziua lui, un calculator sau un play-station - un cadou peste nevoia lui de intelegere, un cadou pe care oricum nu-l va aprecia pentru ca nu are varsta necesara intelegerii, cu atat mai mult la 5 ani trebuie ca acel cadou sa fie mai mare ca la 4 ani si asa mai departe, pana vom ajunge sa nu mai putem satisface pretentiile copiilor de altfel justificate, nefiind vina lor.

Este ca in cazul unui catel care primeste oase chiar daca a mancat deja si atunci cand este pus sa faca o comanda simpla nu o va executa, fiind deja satul, nu va mai fi interesat prea mult sa execute comanda. Nu de putine ori am auzit parinti care se plangeau de rezultatele slabe ale copiilor de la scoala sau chiar de delicventa juvenila, afirmand foarte contrariati: "nu inteleg, le-am oferit totul, m-am sacrificat pentru ei ca sa aiba de toate si uite cum ma rasplatesc".

Cresterea, invatarea se face prin recompensa adecvata varstei si intelegerii copilului, dar tinandu-se cont de gradul de sarcina pe care il are de realizat. Atmosfera familiala in care traiesc copiii este de asemenea extrem de importanta si le influenteaza evolutia. Un climat familial lipsit de securitate emotionala si financiara va genera copilului o perceptie asupra realitatii sociale.

Ca parinti este imperios sa cunoastem etapele de dezvoltare psihologica pentru fiecare varsta, ceea ce este recomandat ca stimulare afectiva si/sau materiala necesara unei dezvoltari psihice armonioase - informatii ce vor fi creionate in viitoarele articole.