Recunosteti inceputul povestilor si va intrebati probabil ce vom vorbi despre povesti sau de ce ne referim la ele... Sa incercam sa ne amintim cum erau povestile pentru noi cand eram mici... Ce povesti ne placeau, care erau personajele favorite, ce ne speria?

Desi exista povesti celebre, pe care toti copiii le cunosc, totusi fiecare are preferintele sale. Inca de mici, copiii isi "aleg" povestea preferata pe care o solicita, din care invata cateva replici, ale carei personaje de detaseaza de celelalte.

Sigur ca preferinta pentru anumite povesti este "influentata" de adultii din jurul copilului care aleg sa-i citeasca anumite povesti si nu altele. Pentru mama sau bunica, exista povesti "bune", "frumoase" pe care constient sau inconstient aleg sa i le citeasca micutului si povesti "urate", "prea grele", "inspaimantatoare" pe care le evita.

Am intalnit chiar adulti care schimba continutul povestilor, inlaturand scenele agresive, moartea, rautatea, pentru ca micutul "sa nu se sperie", "sa nu viseze urat" sau "sa nu incerce sa imite". Astfel modificate, povestile devin mult mai roz decat sunt, partea negativa fiind aproape eliminata.

Cu totul alta este situatia atunci cand adultii gasesc o "utilitate" personajelor sau situatiilor negative. "Daca nu esti cuminte, o sa te manance lupul cel rau", "Daca nu dormi, o sa te las singur in padure ca pe Hansel si Gretel". Practic, povestile sunt folosite in acest caz ca invatatura de minte sau ca amenintare. Lumea personajelor nu mai ajunge sa se diferentieze de cea reala si copilului ii va fi greu sa faca distinctia intre real si imaginar.

Adesea, copiii intreaba: "Dar chiar este adevarat?", "Se poate intampla asa ceva?", "Exista balaurul cu 7 capete?", "Pot primi si eu o rochie cu totul si cu totul de aur ca Cenusareasa?". Toate aceste intrebari sunt de fapt o usa larg deschisa comunicarii cu adultul. Si este una dintre cele mai bune ocazii de a afla ce gandesc si ce simt copiii, care sunt dorintele sau temerile lor.

Pentru ca asa cum ne amintim noi insine, personajele din povesti ocupa mult loc in spatiul si timpul copilariei. Le-am visat, ne-am temut de ele, am dorit sa fim ca ele, sa avem un partener ca printul cel frumos, putere precum Harap Alb, frumusete ca a Albei ca Zapada...

Daca ne uitam cu atentie, descoperim ca fiecare personaj are ceva care-l individualizeaza, asa cum mai tarziu vom incerca sa identificam in cei din jurul nostru. Un "ceva" care-l face sa fie ceea ce este.

Copiii isi aleg cu prilejul carnavalurilor si serbarilor personajul preferat, se imbraca adecvat, imita vocea, invata replicile, incercand sa se apropie cat mai mult sau cum se spune "sa intre in pielea personajului".

Ceva din acest personaj preferat ramane in noi insine de-a lungul timpului si daca ne uitam inauntrul nostru, avem prilejul sa descoperim ce simteam atunci, ce ne fascineaza, ce ne ingrozea, de ce vroiam sa auzim o poveste de atatea ori.

Acum cand avem la randul nostru copii, cum privim oare aceleasi povesti? Cine citeste povesti copilului nostru? Copilul din noi sau adultul de acum? Poate ca titlul din aceasta saptamana ne sugereaza cumva raspunsul ca "a fost odata ca niciodata..." ceva ce a trecut, a fost unic, pe un taram pe care nu-l mai putem calca acum de cand suntem oameni mari...

Caci pe masura ce cresc, copiii isi schimba atitudinea fata de povesti si de personaje. O schimbare se produce la intrarea in gradinita, atunci cand incepe sa auda povesti si de la alte persoane decat cele din familie, o alta schimbare importanta are loc in momentul in care copilul invata sa citeasca si alta atunci cand citim ca adulti povesti propriilor copii, cand suntem practic de partea cealalta a cartii. Din cei carora li se citeste devenim cei care citesc.

Fiecare dintre noi resimtim altfel aceste schimbari si uneori regasim placerea de a "crede" doar si pentru cateva minute povestea pe care o spunem copilului nostru...

de Anca Pietraru, psiholog in cadrul Centrului de Psihologie de Actiune si Psihoterapie