Am crescut într-o familie dezbinată, marcată de certuri, ameninţări şi trădări. Noi, copiii, trei la număr, n-am fost niciodată o prioritate pentru ei, părinţii, doi la număr, dar de multe ori parcă prea mulţi.

Am crescut într-o familie dezbinată, marcată de certuri, ameninţări şi trădări. Noi, copiii, trei la număr, n-am fost niciodată o prioritate pentru ei, părinţii, doi la număr, dar de multe ori parcă prea mulţi. Dacă am crescut şi am devenit totuşi nişte oameni buni, pe fond, se datorează naturii şi norocului. În niciun caz vreunei educaţii primite în casă.

Singurul lucru „primit” în acea casă a fost senzaţia că eram o povară, şi că lor le-ar fi fost mai bine fără noi. Asta mi-a sădit în suflet, încă din anii în care am început să înţeleg ce se întâmplă în jurul meu, decizia de a nu avea niciodată copii. Acum, căsătorită de doi ani, sunt în situaţia de a alege: decizia mea din copilărie sau dorinţa lui, dintotdeauna? Eu nu vreau nici acum copii, la 26 de ani. El îşi doreşte. Ce-i de făcut?

Inapetenţa mea pentru maternitate nu are nimic bolnăvicios, cum aţi fi tentaţi să credeţi la prima vedere. Desigur, orice om e marcat profund, în ADN, de modul în care a fost crescut, e modelat de oamenii care au trecut prin viaţa lui şi apoi începe să-şi facă singur drumul, când crede că a învăţat destule ca să tragă nişte concluzii. Eu am fost marcată de copilăria nefericită, dar apoi nici în jurul meu nu am văzut cazuri care să-mi schimbe radical decizia. Colegele mele de şcoală nu păreau a face parte din familii fericite.
 
În cazul colegilor care aveau amândoi părinţii exista veşnic nemulţumirea copiilor cum că părinţii sunt preocupaţi de muncă, făcut bani, agonisit. Desigur, spre binele copilului, probabil. Unii erau crescuţi de un singur părinte, dovadă că mariajul nu fusese ajutat cu nimic de apariţia unui copil. Prea puţinele cunoştinţe de care ştiu că ar avea nişte familii... normale, se încadrează în marja de eroare a raţionamentului meu. Iar „normal” nu este mult mai fericit decât sunt eu acum în căsnicia mea.

Când am decis să mă mărit nu am făcut-o ca să am o familie cu copii. Nu am stabilit asta din start, poate de aceea avem acum astfel de discuţii mirat-nervoase din partea lui Radu. El nu pricepe de ce eu nu vreau, eu nu înţeleg cum de nu m-a întrebat de la început.

Noi ne-am cunoscut la job, amândoi pasionaţi de meseria noastră – lucrăm în IT - şi dornici să facem lucruri noi. Ne uneşte pasiunea pentru IT, avem un limbaj comun, ne înţelegem, rezonăm la acelaşi gen de muzică, de călătorii, de plăceri ... de altă natură. Totul până la procreeere.
 
La început el a crezut că e vorba de carieră, şi de reţinerea mea de a face o pauză atât de lungă pentru un copil. Nu era asta. În IT nu prea contează de unde munceşti, poţi s-o faci şi din vârful patului de spital. Deşi, de fiecare dată i-am spus direct şi cinstit că nu vreau să facem un copil, Radu a tot insistat neînţelegând resortul meu. Apoi i-am povestit despre decizia mea din copilărie. A râs nervos şi a spus că aia a fost o copilărie, care acum trebuie reevaluată la maturitate. „Noi nu suntem ca părinţii tăi!”, o frază pe cât de plăcută auzului, pe atât de hazardată. Pe ce te bazezi că nu vom ajunge aşa?

Apoi am avut o perioadă scurtă de despărţire, pe motiv de job, el a trebuit să plece din ţară pentru câteva luni. M-am gândit, am evaluat relaţia noastră prin filtrul depărtării. Îmi era dor de el, îmi lipsea, îmi imaginam că viaţa fără el ar fi mult mai tristă. Dar apoi mă gândeam la ceea ce ar implica un copil. Nopţi nedormite, renunţări, nervi, sacrificii, bani mai puţini, o enormă responsabilitate de a modela şi forma un om cu totul nou, care ar putea mai târziu să te înjure că l-ai făcut. Şi toate astea într-o lume din care nu vin veşti bune, de nicăieri.
 
Pur şi simplu nu-mi doresc aşa ceva, nu mă văd mamă, nu mă emoţionez în faţa lucrurilor frumoase presupuse de maternitate, nu mă înduioşează gingăşia unui pumnişor mic strâns pe un sân. Nu mă văd urmărindu-i cu lacrimi de bucurie în ochi pe Radu şi pe copilul nostru, în parc, învăţând să meargă pe bicicletă. Nu-mi doresc să primesc felicitări de 8 Martie pentru că singura mea amintire dintr-o astfel de zi a fost când mama a aruncat la coş cartonaşul pictat de mine la şcoală, pentru ea. Era nervoasă că tata tocmai plecase pentru câteva zile de acasă şi o lăsase cu noi toţi pe cap şi fără niciun ban.

Ştiu, o să ziceţi că poate noi nu vom fi aşa, dar de unde poţi să ştii cum evoluează o relaţie în timp? De ce să mă chinui mai mult decât e cazul, având şi un copil de cărat în spate?

Când Radu s-a întors din deplasarea aia lucrurile au fost foarte pasionale. Fusesem amândoi privaţi mult timp de sex. Iar din asta s-a născut, ... neaşteptat o sarcină. Radu a fost în culmea fericirii. Credea că ăsta e răspunsul, rezolvarea care ar fi tăiat toate discuţiile noastre sterile de până atunci. Ha! Habar n-avea ce avea să urmeze.

Eu am decis că vreau să fac avort. Ceea ce a dus lucrurile la paroxism. Discuţii despre dreptul meu de a dispune de corpul meu şi dreptul lui de a decide în egală măsură asupra viitorului copil. Toate s-au încheiat într-o zi când am respectat programarea la clinică şi am făcut avortul.
 
Radu a fost atât de supărat încât a plecat de acasă. Acum suntem despărţiţi de câteva luni. În curând ar fi trebuit să sărbătorim trei ani de căsnicie. Nu ştiu dacă vom mai avea ce sărbători. Deşi ne vedem zilnic la job, tristeţea din ochii lui nu şi-a pierdut din intensitate. Ştiu că mă iubeşte, şi eu îl iubesc, nu încape îndoială, dar asta, uneori, nu e de ajuns.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.