Am pierdut-o pe mama brusc, acum doi ani, în urma unui accident stupid de maşină, după cum am crezut eu atunci. Fusese acroşată de o maşină pentru că mergea pe marginea străzii (din cauza maşinilor parcate pe trotuar). Poliţia s-a grăbit să închidă cazul, ca fiind din culpa mortului, şi eu la vremea aia am fost prea supărată ca să mă preocup de aflarea adevărului.

Am pierdut-o pe mama brusc, acum doi ani, în urma unui accident stupid de maşină, după cum am crezut eu atunci. Fusese acroşată de o maşină pentru că mergea pe marginea străzii (din cauza maşinilor parcate pe trotuar). Poliţia s-a grăbit să închidă cazul, ca fiind din culpa mortului, şi eu la vremea aia am fost prea supărată ca să mă preocup de aflarea adevărului. Pe mine mă preocupa găsirea unui loc în cimitir, să fac rost de bani pentru înmormântare şi... toată tevatura.

La puţină vreme după ce am îngropat-o pe mama am început să o visez. Era normal să o visez, îmi spunea toată lumea, pierderea fusese bruscă şi ne-a afectat pe toţi. Numai că la mine visele erau identice, şi se repetau aproape în fiecare seară. Timp de câteva luni am dormit cu mama în vis. Nu-mi spunea nimic, doar mă privea cu o tristeţe sfâşietoare în priviri, iar către finalul visului îmi indica ceva cu mâna dreaptă. Nu vedeam ce, dar privirea ei se schimba, din tristă în furioasă. Era furioasă pe acel ceva sau pe faptul că eu nu pricepeam mesajul, nu ştiam.

După câteva luni, văzând că visele tot nu încetează, deşi îi săvârşisem toate rânduielile bisericeşti, am apelat la un preot care deschide cartea ca să înţeleg de ce îmi tot apare mama în vis.

Preotul mi-a spus că mama are o povară mare pe suflet, şi că vrea să o descarce, pentru că altfel nu poate trece dincolo. Nu ştiam deloc ce ar fi trebuit să fac ca să intru în vorbă cu mama, deşi de când o tot visam mi-am propus de multe ori să-i vorbesc. Dar, ca un făcut, în vis nu reuşeam să-i adresez niciun cuvânt

.

Am mers apoi la o femeie care ghiceşte în cărţi, toarnă argint şi face tot felul de ritualuri din astea de magie albă. Şi ea mi-a spus, ca şi preotul, că trebuie s-o facem pe mama să vorbească, să se descarce, că poate a luat cu ea în mormânt vreun secret. Am tot căutat prin casă acte, scrisori, în speranţa că descopăr vreun secret pe care mama să-l fi ţinut faţă de mine. Negăsind nimic, m-am întors la femeia care ghiceşte. A făcut ea nişte ritualuri ciudate şi mi-a spus că trebuie să caut un act de moştenire.

Ştiam că mama nu avea nicio moştenire de lăsat. Apartamentul în care locuiam era normal să-mi revină, pentru că eram singurul ei copil. Niciodată n-am ştiut cine e tata, deci nu aveam cu cine să împart nimic. Ipoteza unui testament părea neplauzibilă la acel moment.

Totuşi, într-una din zile, la câteva luni după moartea mamei, a venit un plic acasă, cu nişte acte de la un notar. Erau într-adevăr nişte acte de moştenire, dar nu pentru mine, ci pentru mama. Ea moştenea nişte terenuri şi păduri prin Ardeal, de la un unchi al ei pe care eu nu-l cunoscusem niciodată. Mama nu fusese apropiată de familia ei, pentru că toţi au repudiat-o când m-a născut pe mine "din flori", aşa că a venit în Bucureşti şi şi-a dus viaţa crescându-mă singură, până la aproape 50 de ani când a murit.

Actul acela de moştenire venise, totuşi, ca să fie semnat de mama, era ca un fel de înştiinţare, mama ar fi trebuit să meargă într-o anumită zi la un notar. Deci cine îl trimisese nu ştia că mama murise. În locul ei m-am dus eu la notar. Era undeva în Cluj, şi când m-a văzut domnul notar s-a cam schimbat la faţă. Semănam cu mama, ce-i drept, dar cred că el a înţeles mult mai repede ca mine ceea ce i se întâmplase mamei. Când notarul a exclamat pierit "au omorât-o, deci!" eu am crezut că nu aud bine.

Ulterior omul mi-a povestit că pe el l-au bătut de două ori nişte necunoscuţi, sugerându-i de fiecare dată să nu mai citeze şi "cealaltă moştenitoare". Adică pe mama. Bătăuşii fuseseră puşi, zicea notarul, de un văr al mamei, care trăise prin Ungaria şi prin Germania, şi venise în ţară când i-a murit tatăl. Numai că tatăl lui, unchiul mamei, n-a mai vrut să-i lase şi lui moştenirea asta fabuloasă. Nu ştiu exact natura duşmăniilor dintre tată şi fiu, cert e că notarul mi-a explicat că mama fusese preferată de unchiul.

Notarul era sigur că mama fusese omorâtă cu intenţie, atunci când a aflat împrejurările presupusului accident. Mi-a sugerat să semnez o hârtie prin care refuzam moştenirea mamei, ca să nu păţesc şi eu la fel. Pentru că oricum nu credeam că mi se cuvine ceva din averea aia, am semnat.
Întoarsă în Bucureşti am mers la poliţie, aducându-mi brusc aminte de dosarul privind accidentul mamei. Eram şi eu curioasă dacă fusese identificat făptaşul. Poliţiştii mi-au spus senini că au şi închis cazul, cu autor necunoscut, pe de-o parte pentru că nu avuseseră nicio pistă, şi considerau că oricum mama nu avea de ce să circule pe carosabil. Le-am spus tot ce mi se întâmplase în ultimele luni şi n-am făcut decât să le stârnesc amuzamentul.

Totuşi, de atunci visele mele s-au schimbat. Mama mi-a apărut la fel de supărată în vis, dar de data asta îmi spunea: "nu trebuia să semnezi, luptă!". Gestul pe care-l făcea şi în visele de până atunci, cu mâna dreaptă, era ca atunci când semnezi o hârtie. Mi se părea absurd ce-mi cerea. Pentru ce să lupt, când nu era oricum dreptul meu. Aş fi luptat ca să aflu dacă într-adevăr ea a fost omorâtă de vărul acela, dar nici asta nu prea aveam cum să fac, de vreme ce poliţia nu voia să mişte un deget.

Până la urmă, hărţuită aproape de visele cu mama, am mers într-o zi la un avocat. Care mi-a sugerat că putem redeschide cazul mamei, făcând o plângere la poliţie. Zis şi făcut. Am reuşit astfel să redeschidem cazul, şi am cerut poliţiei să caute maşina vărului mamei, ale cărui date le aflasem de la notar. Culmea e că maşina a şi fost găsită, la un depozit de fiare vechi, avariată, aşa cum fusese probabil după accident. Vărul mamei o vânduse şi plecase din nou în Ungaria.

Poliţia a stabilit până la urmă că aceea era maşina cu care mama fusese "accidentată", dar nu era cunoscut încă autorul. L-au dat în urmărire pe vărul mamei, şi încă îl caută.

Nu ştiu dacă asta o ajută totuşi cu ceva pe mama, pentru că am început s-o visez din ce în ce mai rar. Nu mai e aşa de supărată pe mine că am renunţat la avere, şi poate că înţelege şi ea că mai mult decât am făcut nu am cum să fac, pentru elucidarea morţii ei.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.