Una dintre cele mai de folos lecții învățate în cabinetul de terapie este cea care îmi arată că „un tavan este susținut de doi pereți aflați la distanță. Apropie pereții și tavanul se prăbușește”.

Abia trecusem de pragul adolescentei si eram o tanara care isi dorea sa fie independenta si sa cunoasca lumea. Independenta financiar, bineinteles, pentru ca de cand ma stiu am fost dependenta de oameni. Am crescut in casa cu doua surori mai mari, mereu dornice sa iasa oricand la o plimbare pana la magazin pentru aprovizionarea cu alimente, si o mama care ma menaja pentru ca eram cea mica. “Du-te tu in locul ei, ca ea este mai mica”, asa spunea mereu.

DEPENDENTA DE OAMENI

Poate ca acest “tratament” de care beneficiam si faptul ca timp de 26 de ani nu am fost niciodata singura in casa, mi-a dezvoltat aceasta dependenta de oameni. Chiar si la scoala mergeam tot timpul cu colega de banca (ma lua din fata scarii), la liceu aveam o colega care, la fel, imi era vecina de cartier si mergeam impreuna, abia la facultate eram pe cont propriu, dar la facultatea ajungeam mai rar – probabil tocmai pentru ca nu aveam pe nimeni care sa imi tina companie pe drum. Prin urmare, peste tot pe unde ma duceam trebuia sa fiu insotita. Citeste continuarea pe andreearaicu.ro