Sunt amantă de doi ani şi nu sunt mândră de asta. Am renunţat la căsnicia mea, tocmai pentru că în ea se terminase orice urmă de sentiment, şi ca să nu fiu nevoită să înşel.

Sunt amantă de doi ani şi nu sunt mândră de asta. Am renunţat la căsnicia mea, tocmai pentru că în ea se terminase orice urmă de sentiment, şi ca să nu fiu nevoită să înşel. Am considerat că e mai cinstit să ne despărţim, decât să ajungem să ne urâm. Iar motto-ul meu a fost întotdeauna: "Nu voi înşela niciodată!”.

Totuşi, prima relaţie pe care am început-o, la câteva luni după ce am încheiat divorţul, a fost chiar una în care înşel. Îmi înşel familia, care nu ştie că iubesc un bărbat însurat, şi amândoi o înşelăm pe soţia lui, care este o femeie cumsecade.
Când l-am cunoscut pe Vali eram "în convalescenţă” după o căsnicie de trei ani, din care nu mai rămăsese nimic. Ne-am despărţit amici, dar cu inimile goale. Nu am avut copii, nu am avut ce împărţi. Doar câteva amintiri plăcute. Aveam 28 de ani şi abia dădeam piept cu reticenţele părinţilor în faţa blamatului divorţ.
Am plecat într-o excursie în Grecia, era vară, şi voiam doar să fiu cu mine şi atât. Dar n-a fost să fie aşa. Lângă mine a stat, tot drumul (cu autocarul) un bărbat la fel de singur ca şi mine. Cu 10 ani mai mare şi cu mult mai multe de împărţit în căsnicie: doi copii, câteva case, o afacere.

Ne-am simţit bine în Grecia, ca doi camarazi. Am vorbit mult, ne-am distrat, am dansat, am descoperit că aveam multe gânduri în comun. Nimic mai mult. Mi-a spus atunci că nu mai simţea nimic pentru soţia lui, decât un respect care-l împiedică să o părăsească. Eu eram încă de părere că lucrurile tranşate sunt mult mai curate, dar nu aveam niciun răspuns pentru afirmaţia "este mama copiilor mei, totuşi!”.

Când ne-am întors în ţară, după câteva zile, el m-a sunat şi aşa au început întâlnirile clandestine. În scurt timp aveam să mă las în voia sentimentelor şi să ignor total principiul. Îl iubesc şi asta e tot ce contează. Acum. Vine des în Bucureşti, cu afaceri, în timp ce soţia şi copiii stau în alt oraş, la o sută de kilometri distanţă. O dată pe săptămână doarme la mine. Periodic mai plecăm în câte o excursie, când el poate lipsi de acasă, sub pretextul unor afaceri. Ne ascundem, nu ne ţinem de mână pe stradă, numele meu figurează ca firmă în telefonul lui.

El are o viaţă normală, de familie. Eu am o viaţă anormală, de aşteptare. Veşnic sunt cu ochii pe telefon, pe email, cu urechile ciulite la uşă.
Primul Revelion singură, fără el a fost cumplit. E adevărat că l-am petrecut după o săptămână, precum chelnerii, pe al nostru, dar asta a compensat prea puţin singurătatea de sărbători.
Sigur, am fost la părinţi, n-am fost chiar singură, dar acolo a trebuit să mint. Să spun că sunt cu cineva, dar că încă nu suntem aşa de apropiaţi ca să-l prezint părinţilor. Apoi ai mei încă suspină după ginerele lor ideal, pe care nici acum nu înţeleg de ce nu-l mai au.
Aşa au trecut doi ani. Când mă uit în urmă nu-mi vine să cred că sunt tot eu cea care eram împotriva infidelităţii, asta care acum se numeşte amantă. Şi totuşi mă complac. Savurez precum condamnatul la moarte fiecare întânire cu Vali şi nu reuşesc să-mi mai imaginez viaţa fără el. Mi-am impus o dată să mă despart de el, să renunţ eu, pentru că el spune că nu poate, şi după o săptămână am clacat amândoi.
Între noi nu există false discuţii despre cum o să-şi părăsească el soţia. Niciodată n-au fost. Eu ştiu că nu au niciun rost şi nu i-am cerut niciodată asta. El nu a promis. Trăim doar clipa, cu diferenţa că emoţional vorbind, suntem amândoi foarte îndrăgostiţi.

Şi da, în continuare mă declar împotriva infidelităţii. Dar acum sunt mai înţeleaptă. Nu spun niciodată niciodată...