Când Max a venit la mine în casă eram în doliu. Aveam 27 de ani şi trăiam drama vieţii mele: omul cu care împărţisem ultimii cinci ani din viaţă şi cu care urma să mă mărit peste câteva luni murise într-un stupid accident de circulaţie.

Când Max a venit la mine în casă eram în doliu. Aveam 27 de ani şi trăiam drama vieţii mele: omul cu care împărţisem ultimii cinci ani din viaţă şi cu care urma să mă mărit peste câteva luni murise într-un stupid accident de circulaţie. Era la volan şi a tras brusc dreapta ca să evite un câine. A salvat câinele dar nu l-a mai putut salva nimeni pe el, cu maşina încolăcită în jurul unui stîlp de electricitate. Mihai a murit la 30 de ani, şi odată cu el toate speranţele mele.

Pur şi simplu nu pricepeam ce m-a lovit şi încercam să învăţ să respir din nou, când uşa casei s-a descis şi în hol a intrat un câine. Maidanez, corcit cu ceva lup, cu o privire atentă şi un pic mirată, de parcă şi el se întreba ce caută aici. I-am zis Max după câteva zile în care nu s-a dat dus deloc din casă. L-am scos cu forţa afară să-şi facă nevoile, şi tot trăgeam nădejde că se va pierde pe străzi, pentru că nu aveam nici loc, nici timp pentru un animal în viaţa mea distrusă. Apoi am rămas împreună.

Max m-a ajutat să trec peste moartea lui Mihai şi să îmi placă din nou viaţa. A fost câinele potrivit la momentul potrivit, şi niciodată nu mi-am putut explica cum a ajuns el la etajul 5 din blocul meu şi cum a apăsat cu labele din faţă pe clanţa unii, cum de uşa a fost descuiată, când de obicei o din încuiată şi cum de m-a găsit pe mine, acel suflet care avea nevoie de mângâiere.
 
Timp de câteva luni am tot crezut că e o chestie temporară. Că el, un câine destul de matur după dinţi, se va duce în drumurile lui, de unde venise. Credeam că totul a fost o întâmplare, mai ales că Max părea deja deprins cu traiul într-o casă de om, cu nevoile făcute la ore fixe afară şi cu răspunsul la diverse comenzi. Era evident că cineva îl pierduse şi poate că îl căuta.

Mă simţeam lângă el ca lângă un prieten vechi, care îmi cunoaşte obiceiurile. Max ştia când vin de la serviciu, se bucura enorm, mergea la pas lângă mine la cumpărături şi se oprea fix acolo unde aveam de gând să târguiesc ceva. Era aproape ca un om.

Apoi, în casă era veşnic în preajma mea, până şi când făceam baie se înfiinţa lângă cadă şi mă urmărea cu ochii lui scânteietori cum mă cufundam în spumă şi mă lăsam în voia muzicii. În nici un an de zile devenisem o pereche de nedespărţit. Max mă însoţea până şi la întâlnirile cu prietenele, la un ceai sau o cafea. Stătea lângă masă şi privea în jur, făcându-se că nu ascultă ce vorbeam noi. De parcă ar fi vrut să ne acorde ceva intimitate, dar fiindu-mi totuşi alături. Se comporta ca un bodyguard. Începusem să-l iubesc nefiresc de mult pentru o relaţie dintre un om şi un animal.

Idila s-a complicat când în viaţa mea a apărut Andrei. Trecuse mai bine de un an de când murise Mihai şi probabil că eram gata pentru o nouă etapă. Mă simţeam gata pentru că atunci când a apărut Andrei l-am dorit şi eu pe el, aşa cum mă dorea şi el pe mine. Tânjeam după atingerea unui bărbat şi mi-era dor să fiu iubită.

Numai că atunci au început să se întâmple şi lucrurile stranii. Cu Max. El, care era întruchiparea celui mai gentil câine de pe pământ, a devenit foarte neliniştit şi chiar agresiv în preajam lui Andrei. Şi nu era vorba doar de gelozia tipică a animalelor de companie care devin posesive cu stăpânii lor. Erau manifestări ciudate, pe care în mod normal le au oamenii.
 
Max a început prin a-l fixa pe Andrei cu nişte ochi răi şi un veşnic mârâit în colţul botului. Când eram împreună făcea în aşa fel încât se strecura mereu între noi. Întrerupea momentele tandre cu diverse tertipuri.
 
Apoi a început să scoată de prin casă, din cele mai neaşteptate locuri, lucruri care îi aparţinuseră lui Mihai. Fotografii, obiecte personale, îmbrăcăminte. Şi nu erau la îndemână, adică trebuia să ştie unde sunt şi să aibă abilitatea de a le scoate afară din dulapuri. Iar asta m-a pus pe gânduri. Max niciodată nu fusese atât de agitat şi nici nu-şi băgase nasul prin dulapuri. Fusese un câine normal, iar dintr-o dată devenise un animal ciudat.

Andrei a fost la început puţin amuzat, crezând că Max e doar un căţel de companie gelos. A încercat să se împrietenească cu el, dar n-a reuşit. Max era de neînduplecat. Venea între noi şi-mi punea în poală diverse lucruri sau poze cu Mihai. Era de-a dreptul înfiorător, şi brusc am început să mă simt de parcă l-aş fi înşelat pe Mihai de faţă cu el.

O colegă pasionată de fenomene paranormale mi-a spus într-o zi că e posibil ca Max să fie reîncarnarea lui Mihai. Momentul apariţiei lui, viaţa noastră împreună de după moartea lui Mihai şi reacţiile lui actuale, totul împingea către această concluzie. Mi se pare absurdă, dar pe zi ce trece încep să cred că e adevărat. Altfel nu-mi pot explica o mulţime de lucruri pe care le trăiesc.

Deocamdată relaţia mea cu Andrei e la început, dar chiar şi aşa suntem puşi în situaţia de a ne ascunde, oarecum, ne vedem doar la el acasă şi încerc pe cât posibil să evit să-l întâlnesc. Totuşi, Max face parte din viaţa mea, la fel de mult pe cât mi-aş dori să facă şi Andrei.

Sunt pusă acum în situaţia de a alege între viaţa mea normală, de femeie tânără, care are nevoie de un bărbat lângă ea, şi loialitatea faţă de un câine, care ar putea fi reîncarnarea omului iubit cândva. Ce să fac?

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.