Uneori viata ne poate pune in fata unei situatii nedorite, cum ar fi divortul de persoana care candva ne-a fost draga. Dr. psiholog Andrei Popescu si avocata Livia Stoica explica fazele si momentele acestui proces foarte complex. Daca va aflati intr-o asemenea situatie neplacuta, sfaturile celor doi specialisti va ajuta sa treceti mai usor peste ele si sa adoptati atitudinea corecta.

Ce trebuie sa faca un om care trece prin momentele unui divort pentru a nu se lasa prada depresiei?

Un divort poate fi un act unilateral, al unuia din partenerii cuplului familial. Sau, un act bilateral, in care ambii consimt, nu discutam motivele si implicatiile deocamdata, la desfacerea casatoriei. In ambele cazuri se poate produce un sindrom traumatic care, in functie de robustetea psihica a persoanelor implicate, poate conduce la depresie.

Divortul este o despartire de o parte din tine, din trecutul tau si, indiferent de cat de tare esti, este pentru moment o pierdere. Iar pierderea apare vizibila ca rezultat al unui bilant al propriei existente, pe durata mai mare sau mai mica a casatoriei. Ce am avut si am pierdut este totdeauna, psihologic vorbind, mai valoros decat ceea ce este posibil sa castig. Pentru ca nu am o reprezentare exacta a ceea ce castig. Foarte putini oameni judeca, insa, astfel. Depresia poate surveni atunci barbatul sau femeia nu poate amortiza pierderea si isi blocheaza involuntar toate solutiile de a reconstrui prezentul propriei persoane.

Divortul mai este, dincolo de negarea trecutul cuplului, un fel de declaratie de razboi la adresa propriei memorii. Oamenii uita inceputurile, dragostea si tandretea, proiectele, realizarile. Fara acestea le este mai usor sa se agate de atitudinea de respingere a celuilalt. Se spune ca barbatii sunt mai rezistenti la presiunea psihologica si consecintele unui divort. Rezulta ca femeile au reactii opuse. Mi se pare ca o astfel de judecata are ceva misogin in ea, pentru ca a fost emisa de barbati. Barbatul, atunci cand este initiatorul procedurilor de divort, alearga de regula dupa un miraj, o alta femeie care i se pare mai buna, mai potrivita pentru el. Si ignora total ceea ce i-a oferit femeia de langa el, alaturi de care candva a fost fericit, pentru ca ar fi nedemn pentru el sa se considere prizonierul trecutului. El se proiecteaza in viitor cu aceeasi usurinta cu care isi uita trecutul.

Femeia, in schimb, nu are resorturi psihologce asemanatoare. Ea este fixata mai mult in trecutul relatiei si mai putin dispusa sa scruteze viitorul singuratatii sale. Ea lucreaza mai curand cu valorile prezentului si adopta de regula o atitudine defensiva. Din aceasta perspectiva femeile par candidate mai probabile la depresie. Femeile agresive gandesc neasemanator celor resemnate. Ele pun capcane, obstacole, emit revendicari in calea barbatilor care pleaca. Ele vor sa distribuie in mod egal efectele tensiunii sau daca se poate sa le transfere in totalitate acestora, evitand in acest fel depresia.

Ce trebuie facut pentru evitarea depresiei?

In primul rand sa acorde importanta reala separarii provocate de divort. Numesc importanta reala convingerea ca, intr-adevar, separarea este inevitabila atata vreme cat cel de langa tine nu te mai vrea drept partener. O frana importanta in aparitia acestei convingeri este mentalitatea comuna, a celor in mijlocul carora traiesti. Atitudinea fata de omul divortat este inca una de oprobiu disimulat si, daca se poate, anonim.

Fata de femei domina convingerea ca ele au gresit, ca ele au pacate, ca ele nu s-au ridicat la inaltimea asteptarilor unei casnicii. Barbatul are dreptul, tacit recunoscut, de a-si pedepsi prin divort jumatatea (inegala, desigur) pentru lipsa de performante sau pentru orice alt motiv, real sau imaginar. Iar gura lumii va prelua si va amplifica acuzele barbatului. Nicidecum apararea femeii. Am spus inca, pentru ca mai subzista atitudinea traditionalista conform careia femeia trebuie sa fie supusa barbatului, indiferent de toanele si hachitele acestuia.

Cand femeia este parasita de barbat - statisticile indica frecvente net superioare ale acestei alternative - devine atat tinta barfelor cat si ale hartuielilor cu tenta sexuala. O femeie singura, in timpul sau dupa un divort, nu poate fi decat disponibila pentru o aventura. Aceasta este tot o atitudine traditionalista, fixata adanc in mentalul colectiv, nereprimata si necenzurata de nici o instanta morala. Chiar luand in considerare numai cele doua ipostaze ale mentalului colectiv, depresia se poate instala discret si temeinic.

Una din cele mai viabile solutii ale femeii in aceasta situatie este centrarea pe ea insasi. Cea mai importanta resursa de activat este si, poate, singura solutie in fata caderii psihice: refacerea echilibrului emotional. Adica "inghetarea" reminiscentelor emotionale, indiferent de cat de pregnante ar fi ele sau cat de incarcate cu afecte. Sigur ca un bilant, o analiza a greselilor sau concesiilor de-a lungul perioadei casatoriei este necesara. Analiza este bine sa fie rece si lucida iar nu moale si emotionala. In acest moment ar trebui sa se aplice mai curand principiul invatarii din propriile greseli decat cel al invatarii pe urma greselile altora.

Concluzia analizei ar trebui sa intareasca femeia, sa-i poata explica ca viata in doi prin casatorie are limitele ei si ca acestea depind in primul rand de ea si abia in al doilea rand de el. Aceasta pozitionare este foarte importanta psihologic. In primul rand pentru ca autocentrarea o scuteste pe femeie sa-si inventeze defecte. In al doilea rand pentru ca poate conduce la o mai mare obiectivitate in proiectarea propriei persoane in viitorul imediat. Adica o ajuta sa fie mai realista in obiectivele de viata care o privesc. Sa fie mai transanta si mai implicata in controlul si distributia propriilor energii, fizice si emotionale. Sa-si invete propria valoare, cu alte cuvinte.

Cum trebuie abordat subiectul divortului fata de copii? Cum vor proceda femeile care au trecut printr-un divort si au ramas cu un copil iar viata li se pare o povara mult prea mare?

Copiii reprezinta totdeauna o entitate extrem de vulnerabila in cazul unui divort. In majoritatea cazurilor, ei nu reprezinta un obstacol de netrecut in determinarea de a divorta. "Viata trebuie traita, nu-i asa? Iar copilul va intelege mai tarziu ca un divort nu inseamna sfarsitul lumii. Voi avea grija sa nu-i lipseasca nimic, chiar daca nu voi mai fi langa el". Cam asa arata monologul celui care pleaca. "Ce persoana oribila, pleaca si nu se gandeste ca raman cu copil de crescut. El va fi liber, iar eu va trebui sa fiu si mama si tata. Sa ma descurc cum voi putea. Dar o sa-i arat eu". Asa arata reflectiile celei care ramane, dupa divort, cu un copil. Din cand in cand, cu mici variatiuni, monologurile pot diferi dar esenta este, invariabil, aceiasi. In zdrobitoarea majoritate a cazurilor, femeia ramane sa ingrijeasca pe mai departe fructul casatoriei. Pentru ca barbatul este mai preocupat de noua sa achizitie feminina decat de fructul trecutului sau.

Mama se simte mai totdeauna incarcata de responsabilitati pentru ca rolul sau, prescris social, este sa fie prima persoana care sa dea socoteala de educatia si buna purtare a copilului. Interesant este ca in acelasi registru al mentalitatii colective, tatal pare a nu avea prea multe responsabilitati atata vreme cat se admite ca pensia alimentara (atata cat este ea in raport cu salariul minim) este suficienta pentru a-l suplini in responsabilitate. Pe acest ecran se proiecteaza comportamentul standard al majoritatii parintilor: mama se sacrifica, tatal o tuleste spre urmatoarea halta a vietii sale. Rezumatul unei astfel de situatii arata astfel: mama nu are de ales, tatal alege mai totdeauna "libertatea". Niciunul dintre parinti nu pune copilul pe primul plan, el este doar o consecinta a unui aranjament intre doua persoane instrainate una de alta.

Alta fateta a situatiei devine critica atunci cand reprosurile reciproce (sau unilaterale) intre parinti se exhiba in prezenta copiilor. Sau, caz marginal, dar la fel de insemnat in nocivitatea sa: copiii sunt luati drept suport pentru una sau alta dintre pozitiile aflate in relatie antagonica. Unul sau altul din parinti doreste sa aibe aprobarea copilului/ copiilor pentru pozitia si atitidinea sa. Ca tactica, acel parinte incearca sa-si faca din copil un confident, sa incerce ca acel copil sa devina partea solidara cu solutiile sale la dezechilibru. In momentul divortului, parintii par a uita ca o data cu conceptia si cu primii ani de crestere in comun a copilului au semnat un contract tacit de mutualitate si sprijin reciproc. In favoarea copilului si, prin consecinta, eliminand din primul plan al vietii de familie propriile persoane.

Copilul se vede eliminat din aria centrului de interes al familiei, reactioneaza. Isi pierde increderea in parinti, se simte lipsit de protectia implicita pe care i-o ofereau acestia si se vede pe sine ca abandonat, slab si vulnerabil in fata unei vieti din care a luat cunostinta doar cu partea intunecata. Trauma divortului parintilor este ampla si se poate dezvolta impredictibil. Nici unul din parinti nu isi recunoaste culpa, fapt care repercuteaza asupra inteligibilitatii pentru copil a propriei situatii. Situatia devine ceva mai dramatica atunci copilul este pus sa aleaga: mama sau tata. Copilul nu este o fiinta rationala, pentru ca nici parintii nu sunt. El va lua, pro forma, partea celui care ii ofera mai mult sau mai concret. Iar instanta de judecata este obligata, prin lege, sa consemneze partajul afectiv al copilului.

Mamele care raman cu copii in intretinere pleaca dintr-o pozitie defavorizata, dezechilibrata, in cursa pentru viitor. Mai intai pentru ca, pentru cutumele traditionaliste existente, un copil reprezinta pentru o femeie divortata, un inconvenient major. Atat in tentativele ei de a-si reconstrui "viitorul" (cine mai ia in intretinere astazi copilul altcuiva?) cat si in proiectia despre starea de bine pe care si-o doreste orice posibil candidat la mana sa.

Copiii dintr-o casatorie anterioara sufera de un handicap potential de afectivitate din partea noului parinte. Care va dori, eventual, mai intai sa iubeasca si sa ocroteasca mama si doar mai apoi, daca vor mai exista resurse, sa accepte si sa-l adopte emotional si pe copilul acesteia. Mama copilului nu va evita sa foloseasca comparatii in care noua prezenta alaturi de ea si copilul sau poate sa fie diferita de precedenta. Ceea ce cere un imens potential de adaptare. Si prin efect, va incerca sa educe emotional partenerul atat in ce priveste pe sine cat si in ce priveste pe copil. Jocurile acestea vor face interactiunea din familia reconstituita extrem de dificila. Putine sunt femeile care au reusit sa restabileasca un echilibru afectiv constructiv prin intemeierea unei noi familii.

Oamenii trebuie sa abordeze tematica divortului diferit, in functie de varsta la care se afla? Tinerii trec mai usor peste astfel de probleme?

Este un truism sa spunem ca tinerii trec mai usor peste un divort. Pentru ca ei nu stapanesc cognitiv aria implicatiilor unei casatorii. In lipsa unei educatii minimale despre ceea ce semnifica, o data cu casatoria, aria de responsabilitati emergente in timp, casatoria pare un joc format numai din sanctiuni premiale: iubire, dragoste, amor, bunuri pe care eventual, le dobandesc prin darurile de casatorie sau de la parinti si nasi. Nici unul din junii miri nu ia in calcul ca in jur pandesc pericole si ca, insusi alesul sau aleasa poate deveni, in timp, un potential inamic. Pentru ca nu sunt deprinsi sa gandeasca individual, tentatia de a "gandi" in doi este mai puternica.

Paradoxul survine destul de repede: nici sotul, nici sotia nu iau in calcul posibilitatea despartirii. La instalarea gandirii comune, de dupa acomodarea celor doua personalitati in formare, spectrul raului este alungat constient, pentru ca ar imacula proiectele optimiste. Si intrucat aceasta posibilitate nu este rationalizata constient, aparitia divergentelor va conduce direct la sfarsitul despre care discutam, divortul. Usurinta cu care s-a intemeiat casatoria este direct proprotionala cu usurinta cu care se decide divortul. In acest sens, tinerii trec mai usor peste acest moment tensionat din viata.

La persoanele mai mature, cu ceva experienta de viata sau/si in casatorie, tendintele se aseaza diferit. Acestia au experimentat atat gandirea in comun dar si gandirea individuala. Au rulat ipoteze, au propus si realizat compromisuri. Cu alte cuvinte, au incercat sa se adapteze unul cu celalalt. Poate chiar au reusit. Poti sa stai in pat cu inamicul, atata vreme cat el nu este perceput astfel. Te obisnuiesti, potential, chiar si cu infidelitatea (daca aceasta nu este pre frecventa sau ostentativa). Pentru ca crezi in valoarea si avantajele instrumentale ale familiei. Pentru ca in solidaritate aparenta cu partenerul tau, poti sa te razboiesti cu ceva sanse de castig cu gura lumii, daca este cazul. Durata casatoriei ar trebui sa conduca la o anume stare de maturitate relativa fata de posibilitatea divortului. Daca inainte de 1990 era mai simplu si mai firesc sa ai strictul necesar pentru confortul familial (insemnand casa, masina, un serviciu onest, prieteni de aceiasi conditie), in zilele noastre, un divort inseamna distrugerea acestei sume de rechizite obligatorii pentru o viata familiala decenta.

Casele sunt scumpe, chiar inabordabile pentru majoritatea celor divortati, masinilor li se prelungeste prin improvizatii nesfarsite durata de viata, slujbele sunt supuse unor presiuni pe care candidatul la divort nu le poate controla, prietenii au si ei problemele lor sau migreaza catre alte persoane mai interesante sau mai putin depresive. Cu toate astea, exista o tedinta in crestere a divorturilor la maturitate in raport cu, sa spunem, zece ani in urma. Efectul este multiplu si pervers in acelasi timp: daca la tineri este scuzabil, pana la un punct, sa le constatam imaturitatea, la adultii de azi care iau decizii de a se separa de partenerul lor este paradoxal sa constatam regresul lor din maturitatea relativa asociata unei perioade de trai impreuna la imaturitatea materiala care domneste peste partaje si impartiri de unuri. Chiar daca maturitatea emotionala poate fi resursa de supravietuire, cum am vazut mai devreme, lipsa calculului material o intuneca si o anuleaza. Un divort astazi nu este un joc cu suma nula ci o miscare cu doi perdanti. Varsta si experienta maritala ar trebui sa aduca intelepciune. Dar se pare ca aceasta este o suma constanta. Numai ca populatia este in continua crestere.