O intrebare care isi doreste raspuns. Dar cui se adreseaza acest raspuns? Femeilor? Barbatilor? De preferat ar fi ambilor parteneri. In functie de perspectiva pe care o au cei doi parteneri asupra divortului, abordarea ar putea fi variata si adesea strict personalizata. Prin urmare, sarcina specialistului poate consta in a creiona variante cu sfere cat mai largi de acoperire.

Divortul, asemeni casatoriei isi are propria lui istorie si procesualitate la nivel relational intre parteneri. Cand este de comun acord, este totul perfect. Ce se intampla cand una din parti nu este de acord? Ce se intampla cand celalalt se simte tradat, agasat, nedreptatit?

Paleta starilor emotionale poate fi diversificata, insa ceea ce ar fi de preferat este sa evitam transformarea divortului intr-un razboi personal, intr-un act cinic de razbunare. Cred ca de cand batem la portile vietii de cuplu, la marea majoritate ni se sopteste la ureche, sa nu ne imaginam pentru o clipa ca il putem schimba pe celalalt, indiferent de masura in care simtim ca suntem indreptatiti sa o facem.

Sa ne amintim ca sunt rare situatiile in care o motivatie externa poate veni in justificarea unei schimbari interne, cand este vorba de relatiile afective. Daca schimbarea se impune din exterior, adesea poate apare rezistenta la schimbare, incapatanarea si chiar placerea mai mult sau mai putin constientizata, de a te opune.

Cert este ca ambii parteneri se simt justificati, indreptatiti sa poarte acest razboi si nu le mai pasa de ce raman prinsi la mijloc. Dorinta impetuoasa de a invinge, de a se elibera, de a-l rani pe celalat, de a-ti lua revansa pentru ca te-a luat prin surprindere si nu te asteptai si simti ca este ceva de recuperat.

Putini dintre noi regasesc in ei insisi maturitatea emotionala de a lasa deoparte orgoliile ranite sau demonstratiile de putere pentru ca lucrurile sa decurga mai usor. Cand este vorba de inceputuri, de investitii sentimentale (ignoram intentionat partea materiala), de sperante ("esuate"), de o poveste de iubire ("acum tradata"), lucrurile sunt departe de a fi usoare.

Insa nimeni nu a zis vreodata ca este usor. Dar cu totii stim ca, daca ne dorim cu adevarat, putem sa "ne usuram" cu mult "travaliul" ce insoteste un divort. Cum ar fi sa renuntam la principiul: "Ce am avut si ce am pierdut?!?" si sa vizualizam (mai mult sau mai putin, mediat), "Ce am pierdut si ce am castigat!"?!

Unii dintre noi putem pretinde ca divortul iti poate aduce numai castiguri. O astfel de afirmatie poate fi mai mult sau mai putin realista pentru marea majoritate. Insa, ca in orice actiune (incercare) sortita cu un final nescontat (esec, dezamagire, deresponsabilizare etc), este normal sa se faca resimtit si sentimentul pierderii, uneori poate mai puternic decat cel al castigului.

Si cu deviza interioara: "Tot raul spre bine!", putem sa ne simtim liberi in a ne acorda timp de "autodeplangere" a ceea ce ni se sau ni s-a intamplat. Este acea perioada de "doliu" ce se regaseste la fiecare dintre noi cand pierdem ceva foarte drag, important noua, cand ne despartim definitiv si irevocabil ce cineva sau de ceva (institutia casatoriei) la care "tinem si am tinut mult". Insa fara a cadea prada disperarii.

Sa nu ne ferim sa recunoastem (macar fata de noi insine) ca ne este greu. Si asta depinde de noi si de masura in care ne dovedim abili in a ne stabili ancorele interioare (resurse, sperante) sau exterioare (copii, parinti, prieteni, cariera etc), de care alegem sa facem uz pana "redevenim" noi insine (mai bogati pe interior).

Dupa aceasta perioada de doliu, se impune o alta de autoanaliza/re-autocunoastere. O inventariere a ceea ce este important pentru noi, de reevaluare a sistemului de credinte, nevoi si cerinte/solicitari. In cadrul acestui demers, este important sa nu uitam de noi insine, asta insemnand nevoia de timp personal (activitati relaxante, mondene: hobbiuri, coafor, prieteni, cumparaturi, plimbari, etc).

Este perioada reconstruirii imaginii si stimei de sine, de recastigare a propriei independente. Cineva ar putea spune: "Ce folos, ca sa o pierd din nou?". O remarca indreptatita, as putea spune. Cu sugestia de a remedita pe marginea ei. De ce? Simplu.

Cum o putem lua de la capat? Care ar fi ingredientele unui nou inceput? Cum putem depasi frica de a mai investi intr-o alta relatie, de a mai avea incredere in celalalt? Regasindu-ne atuurile, resursele care sa ne ajute sa fim suficient de puternici si plini de dorinta de a retrai.

Atribuiri de genul: "din vina lui sau ei eu nu pot sa mai fiu fercit/-a!", "mi-a distrus sansa la fercire" sunt departe de a fi constructive si asta pentru simplul motiv ca plaseaza in mod artificial, calea de solutionare, resursa in exteriorul nostru. Este important si de mare ajutor sa constientizam faptul ca doar de noi depinde si ca putem fata daca dam dovada de toleranta si incredere. Ele sunt sursele noastre de speranta si rabdare cu noi insine.