Ştiţi, desigur, filmele alea cu care cinematografia ne bombardează de sărbători, cu personaje înrăite de viaţă care nu cred în Crăciun şi spiritul lui, şi cum se convertesc ele la "religia" universală a bunătăţii după ce îşi văd moartea cu ochii.

Ştiţi, desigur, filmele alea cu care cinematografia ne bombardează de sărbători, cu personaje înrăite de viaţă care nu cred în Crăciun şi spiritul lui, şi cum se convertesc ele la "religia" universală a bunătăţii după ce îşi văd moartea cu ochii. Cam aşa ceva mi s-a întâmplat mie acum un an, când am fost la un pas de moarte şi mi-am văzut cu ocazia asta toate păcatele şi faptele bune făcute în cei 25 de ani de viaţă. N-am murit, dar nici bine nu-mi e de atunci, însă am descoperit cu ocazia asta că spiritul Crăciunului nu e o invenţie de marketing, e un duh cât se poate de real, care stă în fiecare dintre noi. Îi trebuie o simplă întâmplare care să-l scoată la suprafaţă.

Am fost la un pas de moarte pentru că mi-am dorit-o. Veneau sărbătorile iar eu eram singură. Mă despărţisem de iubitul meu, la job tocmai ne anunţaseră că se fac restructurări şi că după Anul Nou nu mai avem slujbe, iar în familia mea parcă intrase strechea. Tata plecase de acasă cu alta, mama descoperise că are o boală gravă, şi fratele meu mai mic a decis să plece din ţară pentru că aici nu-şi găsea nimic de lucru. Mi se părea că totul se duce dracului, iar eu n-am nicio putere să schimb ceva. Am ales calea uşoară: scap de tot înghiţind un pumn de pastile.
N-a ieşit conform planului. În ziua aia, deşi trebuia să fiu singură acasă, mama a fost externată mai devreme, aşa că a avut un şoc săraca văzându-mă fără suflare în pat. Norocul meu a fost că ambulanţa care a adus-o pe mama acasă avea un medic pe ea. Era pe 23 decembrie şi medicul se pregătea pentru concediu. Şi-a dat seama ce am făcut de cum a pus mâna pe mine, aşa că au întors ambulanţa la spital unde mi-au făcut spălături stomacale şi tot tacâmul.

Totuşi, pentru unele organe a fost un pic cam târziu. Mi-au cedat rinichii iar de atunci am rămas cu ficatul distrus, şi mă aflu acum pe o listă de pacienţi eligibili pentru transplant.

Ceea ce a decis, însă, întoarcerea mea definitiv pe această lume a fost ... Spiritul Crăciunului. Ştiu că sună incredibil, poate că a fost efectul medicamentelor, cine ştie, cert e că în cele două zile cât am oscilat între viaţă şi moarte la spital eu mi-am retrăit viaţa şi am întrezărit ce urmează să mi se întâmple în viitor. Aşa că am decis să trăiesc, şi am descoperit că viaţa are valoare, indiferent cât de inutilă o crezi tu.
Eu nu eram conştientă când m-a găsit mama. Nici după aceea nu ştiu exact ce s-a întâmplat cu corpul meu în lumea reală. Pentru că eram deja în "mâinile" acelui spirit. Era un bărbat oarecare, pe care nu-l cunoşteam, îmbrăcat în alb şi care mi-a întins o mână, spunându-mi: vrei să vezi cum ar fi lumea fără tine? Hai să-ţi arăt!

Şi m-a purtat de la anii copilăriei, până la maturitate, arătându-mi mici întâmplări pe care eu le şi uitasem sau de care nu fusesem conştientă. Toate aveau acelaşi numitor comun: influenţa mea asupra lucrurilor sau oamenilor din jur. Fără să vreau am făcut un bine unui coleg în şcoala primară, fără să ştiu am ajutat o profesoară să avanseze în carieră printr-o prestaţie de excepţie la o lecţie deschisă, fără să-mi treacă prin cap că am întârziat într-o zi în faţa unui chioşc de ziare, am evitat un accident pe care urma să-l facă un şofer grăbit. Pentru că m-am oprit acolo ca să citesc ceva din curiozitate, viaţa acelui om de la volan, care urma să dea peste mine, nu s-a schimbat radical. Spiritul mi-a arătat toate aceste mici detalii de care niciunul dintre noi nu e conştient, dar care influenţează vieţile altora.

Apoi bărbatul în alb mi-a arătat o parte din viitor, ce s-ar fi întâmplat dacă eu aş fi murit, ce viaţă ar fi avut mama, fratele meu, tata. Cum le-aş fi distrus echilibrul tuturor, prin actul meu de laşitate. Act de care fiecare s-ar fi simţit, apoi, responsabil. Mama ar fi murit la scurt timp după mine, tata ar fi luat-o pe panta alcoolismului, iar fratele meu s-ar fi pierdut în lume fără să-i mai pese de familia noastră.
Interacţiunea mea cu Spiritul Crăciunui nu a fost deloc imaterială. Simţeam cum mă ţine de mână, cum mă atinge, cum mă împinge de la spate ca să intru în casele unor oameni, să văd ce era de văzut. Aş fi tentată să cred că totul a fost produsul imaginaţiei mele afectate de chimicalele cu care am vrut să termin cu viaţa, dar nu e aşa. Acel bărbat în alb chiar a existat, forţa lui de convingere şi de viziune s-a răsfrânt asupra mea şi m-a făcut, în final, să mă întorc bucuroasă la viaţă. Nu vă puteţi imagina ce efect poate avea asupra voastră vizualizarea morţii unui părinte. Este devastator. Îţi doreşti să nu treci niciodată prin asta. Iar dacă ştii că poţi, prin ceva anume, să amâni acest deznodământ, vei fi gata să faci orice.

Acesta a fost declicul care m-a trezit pe mine la viaţă. Era Crăciunul şi mama veghea la căpătâiul meu. Tata era la picioarele patului, iar în câteva minute a intrat şi fratele meu, care le adusese nişte ceaiuri calde părinţilor. Când i-am văzut pe toţi trei în jurul meu am început să plâng şi să râd de bucurie, pentru că înţelegeam prostia pe care am făcut-o, dar eram şi recunoscătoare acelui bărbat în alb, că a întors lucrurile în favoarea noastră.

După acea cumpănă din viaţa mea am văzut cu alţi ochi totul. Nu mi s-a mai părut o tragedie că tata s-a despărţit de mama. Am înţeles că în viaţă oamenii se mai şi despart, dar asta nu-l decade din "funcţia" de tată al meu. Fratele meu a rămas acasă, şi în primăvară a reuşit să-şi găsească de lucru. Eu am rămas de pe urma încercării mele stupide prizoniera dializei şi cu nevoie de transplant de ficat. Am devenit dependentă de serviciile medicale, deşi aş fi putut să zburd fericită la 25 de ani. Este un preţ mare pe care-l plătesc pentru un păcat la fel de mare: am vrut să-mi iau viaţa, iar viaţa mi-a arătat cât de preţioasă era când o aveam intactă. Sunt alături de familia mea, dar numai la jumătate din capacitate. Iar ei sunt fericiţi că mă au aşa cum sunt.

Este inutil să dai cuiva sfaturi, pentru că fiecare preferă să înveţe din propriile greşeli. Dar dacă vă mână vreodată gândul să faceţi prostia pe care am făcut-o eu, gândiţi-vă la aceste două lucruri: că vă distrugeţi familia cu prostia asta, şi e posibil să vă distrugeţi chiar pe voi, dacă nu vă reuşeşte prostia. Viaţa este prea preţioasă ca să vă bateţi joc de ea la prima cumpănă.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.