Dacă toţi oamenii ar fi capabili să-şi deschidă inimile fără teama de a fi răniţi, lumea ar fi cu adevărat ideală, nu-i aşa?

Dacă toţi oamenii ar fi capabili să-şi deschidă inimile fără teama de a fi răniţi, lumea ar fi cu adevărat ideală, nu-i aşa? De ce ne este atât de greu să reuşim ca în relaţiile cu cei din jur să fim noi înşine? De ce ne refuzăm dreptul de a fi cu adevărat fericiţi şi liberi, lăsându-i şi pe cei din jur să se manifeste la fel?

Pentru că fiecare dintre noi, fără excepţie, poartă în interior, adânc ascunse, mai mult sau mai puţin conştientizate, răni emoţionale. Pe unele dintre ele le moştenim genetic de la unul dintre părinţi sau de la ambii, care, la rândul lor, le-au primit de la părinţii lor. Dacă nu au reuşit să le descopere şi să le vindece, ele nu au dispărut, ci s-au perpetuat, fiind transmise copiilor.

Există cinci tipuri de răni emoţionale principale, care se activează pe parcursul vieţii în funcţie de persoanele pe care le întâlnim şi de situaţiile prin care trecem.

Dar familia în care ne naştem are un impact timpuriu asupra noastră, fiind şi cel mai puternic. Cu siguranţă că părinţii pe care îi avem nu sunt întâmplător părinţii noştri. Avem răni comune pe care trebuie să ajungem să le conştientizăm atunci când ne confruntăm unii cu ceilalţi. Iată cele cinci răni:

1. Frica de a fi respinşi - această rană emoţională creează o personalitate instabilă, dispusă mereu să fugă de responsabilităţi.
2. Rana emoţională provocată de frica de abandon. Această frică dă naştere dependenţei.
3. Teama de umilire duce la masochism.
4. Spaima de a fi trădaţi sau înşelaţi. O rană emoţională care duce la transformarea personalităţii într-una dominantă.
5. Nedreptatea, o rană emoţională care ne transformă, în timp, într-o personalitate rigidă.

Durerea provocată de aceste răni ne determină să începem să ne creăm anumite măşti pentru a ne proteja. Tocmai aceste măşti formează personalitatea noastră falsă prin care interacţionăm cu ceilalţi de-a lungul vieţii. Ne este teamă că dacă vom renunţa la ele, vom fi răniţi şi vom suferi, dar ceea ce câştigăm nu este decât o apropiere relativă şi nesatisfăcătoare faţă de ceilalţi, o intimitate superficială, chiar şi faţă de persoanele pe care le considerăm cele mai apropiate: mama, tatăl, fraţii, soţul, copiii sau cei mai buni prieteni.

Este posibil să nu purtăm toate cele cinci răni în noi, dar cu siguranţă una sau două vor predomina. Ele se reflectă şi în corpul fizic prin anumite caracteristici specifice. În fapt, corpul nostru este cea mai fidelă şi sinceră imagine a rănilor şi măştilor pe care le purtăm. El nu are cum să ne mintă şi de el nu ne putem ascunde.

Adaptare dupa Lise Bourbeau - "Cele 5 rani care ne impiedica sa fim noi insine".